Educația pe bune: între dresaj, libertate și homeschooling – ce am descoperit cu adevărat despre școală și alternativele ei..

 

Traim intr-o lume in care tot ce vine „din afara”, din Occident, este luat drept model fara sa mai punem intrebari. Romania copiaza orbeste ceea ce alte tari numesc „progres”, fara sa vedem ca acolo sistemul educational este deja in colaps. Parintii au pierdut controlul asupra propriilor copii, iar scoala a devenit locul unde copiii sunt tinuti ocupati si indoctrinati zi de zi, pana la 3:30 dupa-amiaza. Apoi, sunt „recompensati” cu tot felul de cluburi si activitati care doar continua aceeasi programare.

Iar cand ajung adolescenti sau tineri adulti, ce urmeaza? Vor doar sa munceasca pentru bani, dar nu pentru un scop inalt sau o pasiune. Ci pentru a-i cheltui in weekend pe alcool sau, mai rau, pe droguri. Nu pentru ca ar fi copii rai. Ci pentru ca sistemul i-a deconectat complet de la sens, valori si familie. Si pentru ca multi parinti sunt, in secret, bucurosi ca scapa de ei cinci zile pe saptamana.

Ca fosta eleva in Romania, visam sa invat intr-un sistem occidental. Astazi fug de el cu toata fiinta. De ce? Pentru ca, oricat de dura era scoala romaneasca, aveam o frica sanatoasa de parinti si o rusine care ma tinea pe drumul drept. Macar conta ce crede familia. Macar aveam limite.

Uram diminetile in care ma trezeam in mirosul placut de cafea facuta de mama, inainte sa plece la munca. Ma apuca groaza. Ma gandeam: Oare toata viata o sa trebuiasca sa fac asta? Mi-as fi dorit, in sinea mea, ca mama (Noi ca oameni) sa nu mai fie nevoita sa munceasca atat de mult. E un ciclu in fiecare zi, an dupa an, cu doar cateva saptamani de concediu.

Eu, copil fiind, mai puteam chiuli, puteam spune ca mi-e rau si ramaneam acasa. Dar mama, nu. Mama mergea in fiecare zi. Iar eu, chiar si in vacanta, nu ma puteam bucura cu adevarat... pentru ca stiam ca, odata intrat in acest sistem, parca nu mai ai iesire.

Ma intrebam: de ce e viata asa? De ce e atat de greu? De ce trebuie, de mic, sa fac asta, cand nu tot ce invat mi se pare ca are rost? De ce nu pot face doar ceea ce iubesc?

Iubeam filosofia. Iubeam dezbaterile, istoria, geografia, literatura. Iubeam sa gandesc.

Si totusi... cumva, reuseam sa ies din acea tristete. Sa ma trezesc cand mama imi spunea ca pleaca la munca. Sa ma ridic. Sa iau ziua in piept si sa merg la liceu.

Si ce sa mai zic de generala? Patru ani de zile am facut naveta, pe jos, peste dealuri. Uneori, pe sosea. Rar prindeam autobuzul. Era un risc: ori venea, ori nu. Asa ca luam calea dealurilor.

Pe ploaie, pe viscol, pe intuneric, prin noroi, cu incaltaminte nepotrivita si cu frica-n san. Si azi mai visez acele dimineti de iarna, si tresar. Ma bantuie intunericul, frigul, singuratatea pustietatii.

Imi amintesc cum mergeam cu inima cat un purice, printre copaci uscati care in mintea mea deveneau stafii. Treceam pe langa cimitirul satului, nu era nicio lumina, nicio casa prin preajma. Iar ca sa ajung la strada ce ducea spre scoala, trebuia sa traversez un parau care iarna nu mai era parau, ci gheata groasa si apa ce curgea pe dedesubt, involburata.

In diminetile intunecate imi era frica. Uneori mai calcam gresit si intram cu piciorul in apa. Dar odata ajunsa la drum... ma simteam in siguranta. Mai vedeam alti copii din satele vecine, sau oameni mergand spre munca.

Tare salbatic era acel deal iarna... vara, prindea viata, si nu-mi mai era teama. Dar iarna... crivatul care aproape ca te darama, zapada in ochi, intunericul, singuratatea... inca ma fac sa tresar.

Aveam multe intrebari, dar nu le dadeam prea multa importanta. Doar mergeam. Dar visam. Visam la ce citeam in carti, visam la altceva. Speram. Voiam sa fac ceva mai mult.

Nu zic ca nu m-am bucurat cat si cum am putut, in contextul de atunci. Atat se putea. Atat era.

Dar nu exista ce exista azi. Nu era speranta concreta. Nu aveai, cu adevarat, optiunea de a alege un alt drum. Eram invatati sa ne supunem, sa acceptam, sa facem ce „trebuie”, nu ce simtim. Oboseai inainte sa intelegi viata.

Si totusi, eram fericita. O fericire linistita, poate naiva, dar reala. Pentru ca faceam parte dintr-o cultura in care ce traiam conta. Pentru ca aveam libertate, nu din partea sistemului, nu din partea scolii, ci din faptul ca parintii erau cei care aveau grija de mine, nu o structura de control. Eram ghidata, nu constransa.

Si da, unii profesori, nu multi, dar existau, te vedeau ca pe un copil cu potential. Te impingeau usor inainte, iti lasau loc sa explorezi, sa gandesti, sa visezi. Erau acolo, sinceri, si faceau ce puteau cu ce aveau. Cred ca si azi, in Romania, mai exista astfel de oameni. Discreti, dar esentiali.

Da… au fost alte vremuri.

Gandul de a-mi trezi copilul la 7 dimineata, somnoros, doar ca sa-l duc intr-o cladire in care eu, ca parinte, nu am voie sa intru, inconjurat de straini, apoi sa-l iau dupa-amiaza doar ca sa-l duc la o alta activitate… ma inspaimanta. Imi da fiori.
Simt ca acest ciclu zilnic nu formeaza un om liber, creativ, viu, ci un angajat obedient, programat sa nu gandeasca altfel decat i se spune. Azi, aici, in Marea Britanie, alaturi de sotul meu, am ales un alt drum pentru copilul nostru. Nu pentru ca e mai usor , pentru ca nu este deloc, ci pentru ca vrem ca el sa se bucure cu adevarat de viata si de copilarie. Mai mult poate decat am facut-o noi

„Nu vreau o natiune de ganditori. Vreau o natiune de muncitori.” – aceasta fraza, atribuita lui John D. Rockefeller, spune totul despre intentiile reale din spatele sistemului de educatie modern. General Education Board, infiintata in 1902 de Rockefeller Sr., nu a fost creata pentru a educa in sensul autentic al cuvantului, ci pentru a controla mintile generatiilor viitoare, pentru a modela comportamente si pentru a forma o forta de munca docila, eficienta si usor de gestionat. A fost un sistem care a pus bazele unei educatii ce nu te invata cum sa gandesti, ci ce sa gandesti. Care nu te pregateste sa creezi, ci sa executi. Care nu te indeamna sa pui intrebari, ci sa urmezi ordine fara sa clipesti. O educatie care nu te ajuta sa devii liber, ci bine integrat intr-o masinarie.

Aceasta agenda continua si astazi, intr-o forma „modernizata”, prin Fundatia Bill si Melinda Gates. Desi aparent implicata in sprijinirea educatiei, realitatea este ca promoveaza aceleasi idei centralizate ale testarii standardizate, digitalizarii fortate si reformelor care nu elibereaza mintea copilului, ci o incadreaza intr-un sistem de masurare, control si conformitate. Elevii sunt transformati in produse ale unei linii de fabricatie educationale, nu fiinte vii, creative, autentice. In loc sa fie invatati cum sa gandeasca critic, cum sa devina independenti financiar sau cum sa creeze valoare, ei sunt modelati sa devina dependenti de un sistem care le spune ce sa faca, cum sa traiasca si unde sa se incadreze. Nici vorba despre gandire libera, nici vorba despre antreprenoriat sau dezvoltare personala profunda.

Scoala, in forma ei clasica, nu are scopul sa te imbogateasca sau sa-ti ofere libertate. Nu te invata despre bani, investitii sau responsabilitate financiara. Nu te pregateste sa fii lider, sa-ti urmezi intuitia sau sa creezi ceva unic. Te antreneaza sa alergi dupa note, sa respecti autoritatea fara sa o chestionezi, sa fii un executant bine pregatit. Te invata sa fii angajat, nu creator. Scopul real al scolii publice, asa cum a fost ea gandita inca de la inceputurile influentate de Rockefeller si continuate de alte fundatii de influenta globala, nu este educatia in sensul profund, ci conditionarea. Scopul este sa produca muncitori saraci, disciplinati si obedienti nu oameni bogati, liberi si ganditori.

Copiii nostri petrec ani intregi in banci invatand sa stea linistiti, sa ceara voie sa vorbeasca, sa nu greseasca, sa se conformeze. Sa respecte reguli fara sa intrebe „de ce?”. Asa se formeaza mentalitatea de adult care accepta ce i se ofera, nu ceea ce viseaza. 

Care intreaba „la ce ora trebuie sa vin?” in loc de „de ce fac asta?”. 12 ani de scoala, apoi 4 de facultate – 16 ani de conditionare mentala pentru un „job stabil” care rareori aduce sens sau bucurie. Asta nu se intampla intamplator. Este rezultatul unui model educational gandit de mai bine de un secol pentru a produce angajati conformi, nu inovatori. Iar fundatiile moderne continua acelasi tipar: testare, standardizare, digitalizare, dar aproape zero creativitate reala.

Si totusi, exista speranta. Exista alternativae. Scoli private sau homeschooling-ul -o forma de educatie care, desi nu este pentru toata lumea, ofera un spatiu autentic unde copilul poate descoperi cine este cu adevarat. De asta oameni ca Elon Musk sau Charlie Kirk (si nu numai) au spus ca homeschooling-ul este viitorul. Nu pentru mase, ci pentru cei dispusi sa iasa din istem, sa gandeasca singuri si sa creeze.

 Homeschooling-ul ofera libertate mentala: nu retii mecanic, ci intelegi. Nu ti se spune ce sa inveti, ci poti explora ceea ce te pasioneaza. Iti salvezi timp, nu pierzi ani in banci cu materii inutile sau repetate, ci inveti eficient, in propriul tau ritm. Educatia devine personalizata: daca esti pasionat de arta, tehnologie, business sau orice alt domeniu, poti aprofunda din timp, fara sa fii fortat sa te incadrezi intr-un sablon.

Mentalitatea se schimba. 

In loc sa astepti sa ti se predea, inveti sa cauti, sa aplici, sa gresesti si sa incerci din nou. Iti formezi o cultura a autoeducarii , una dintre cele mai pretioase abilitati in viata reala. Si mai presus de toate, ai libertatea sa vorbesti, sa gandesti diferit, sa nu taci doar pentru ca „asa e regulat”. Poti sa-ti exprimi opiniile, sa schimbi ceva, sa creezi valoare reala. 

Dar chiar si daca nu ajungi un mare inventator sau antreprenor de succes, nu-i nicio problema. Daca faci homeschooling si alegi apoi o viata simpla, tot ai castigat ceva enorm: ai avut sansa sa alegi constient. Un om care iese din sistem si alege un job o face pentru ca vrea. Un om crescut doar in sistem il accepta pentru ca i s-a spus ca „asa trebuie”.

Surprinzator sau nu, marile universitati din lume, precum Harvard, Stanford, MIT sau Cambridge, incurajeaza din ce in ce mai mult aplicatiile venite de la copii educati acasa. Nu este doar un gest de deschidere sau un „ajutor” oferit acestor elevi, ci o recunoastere a faptului ca acesti tineri nu sunt doar „diferiti”, ci adesea deja formati sa gandeasca independent, sa caute solutii inovatoare si sa schimbe lumea. Homeschooling-ul nu este doar o metoda educationala alternativa, ci o sansa pentru cei care nu se regasesc in sablonul rigid al sistemului traditional sa devina adevarati lideri si creatori ai viitorului.

Homeschooling-ul nu este o garantie a succesului. Dar este, cu siguranta, o sansa reala la libertate, autenticitate si alegere constienta. Nu toti trebuie sa devina inventatori sau lideri globali. Dar toti copiii merita sa fie liberi, sa gandeasca clar si sa fie constienti de propria viata. 

Multi parinti, inclusiv familia mea, care aleg educatia acasa muncesc si se confrunta cu dificultati. Dar nu o fac pentru ca e usor, ci pentru ca refuza sa-si lase copiii formati de un sistem care nu ii cunoaste, nu ii respecta si nu ii pregateste pentru viata. Alegem sa investim timp si energie pentru a le cultiva gandirea critica, valorile reale, libertatea interioara. Vrem sa crestem copii vii, nu doar functionali.

Homeschooling-ul nu e despre perfectiune. Este despre curaj. Despre a alege, zi de zi, libertatea in locul conformismului. Poate nu este pentru toata lumea, dar este una dintre putinele optiuni ramase care mai ofera sansa de a-ti creste copilul intr-un mediu uman, viu si real. Este un drum greu, dar valoros. Este sansa de a creste copii care nu sunt doar pregatiti pentru un job, ci pregatiti sa traiasca cu sens.

Si totusi, indiferent de drumul ales, trebuie spus si altceva. Copiii nu sunt „defecti” doar pentru ca nu se potrivesc sistemului. Fiecare parinte este liber sa decida ce forma de educatie ofera copilului sau, fie ca e scoala publica, privata, alternativa sau homeschooling. 

Dar un adevar trebuie recunoscut fara teama: daca un copil nu se potriveste perfect la scoala, nu inseamna ca e o problema. Poate inseamna doar ca nu se aliniaza cu un sistem construit sa uniformizeze, nu sa incurajeze diversitatea. Scoala clasica nu este facuta pentru unicitate, ci pentru conformitate. Toti trebuie sa invete la fel, in acelasi ritm, cu aceleasi teste, aceleasi raspunsuri, aceleasi reguli.

Dar copiii nu sunt la fel. Si nici n-ar trebui sa fie. Daca nu se potrivesc perfect sistemului, nu trebuie corectati, ci protejati. Protejati de etichete, de judecati, de ideea ca „nu sunt suficient de buni”. 

Protejati-le curiozitatea, vocea, dorinta de a invata. Pentru ca un copil care nu se incadreaza „cum trebuie” nu este o greseala. Poate este doar un copil viu, intr-un sistem care vrea roboti aliniati. 

Educatia adevarata incepe cand renuntam sa-i comparam pe toti cu aceeasi rigla. Unii copii infloresc in sistem. Altii se ofilesc. Important este sa vezi cine e copilul tau si sa-l lasi sa creasca liber, autentic, neinfricat. 

Orice alegere ai face, fa-o constient.