Prizonierii unui Trecut Neasumat

Tocmai m-am întors dintr-o vacanță de cinci zile. Nu a fost o aventură spectaculoasă, ci o plimbare plăcută, liniștită, una dintre acele ieșiri care îți dau timp nu doar să te relaxezi, ci și să observi. Să gândești. Să simți ce pulsează cu adevărat în jurul tău.

Printre toate locurile vizitate și oamenii întâlniți, am realizat din nou cât de adânc sunt înrădăcinate urmele comunismului în educația noastră. Și nu doar în manuale sau instituții – ci mai ales în mințile și inimile oamenilor.

Am stat de vorbă cu persoane care tânjeau sincer după vremurile lui Ceaușescu. Cu altele care se înfiorau doar la ideea de a trăi din nou sub acel regim. Am ascultat argumente, amintiri, dorințe, frici. Și, în timp ce ascultam, mă întrebam:
de ce nu reușim să trăim în prezent?
De ce nu ne raportăm la trecut ca la o lecție, și nu ca la o destinație idealizată sau demonizată?

Prezentul pare, pentru mulți, o necunoscută periculoasă. Un teren nesigur. Și atunci se retrag într-un trecut pe care îl înfrumusețează sau îl blestemă – dar care, în oricare formă, îi ține pe loc.

Românii – sau, cel puțin, o mare parte dintre ei – trăiesc din vise și speranțe vagi, fără acțiune. Trăiesc prin comparații sterile, lipiți de niște vremuri care nu mai sunt. Vremuri care, oricum le-ai privi, nu au fost nici bune, nici demne de repetat. Fiecare sistem care ne-a condus, comunist sau post-comunist, și-a lăsat amprenta prin lipsuri. Iar lipsurile s-au văzut – și se văd – în viața oamenilor simpli.

Dar ceea ce e mai grav decât un sistem prost este o mentalitate captivă.
Pentru că, din păcate, sistemul comunist nu a căzut complet. A ieșit din clădiri, dar a rămas în capete. A rămas în educație. A rămas în reflexul de a nu pune întrebări, de a nu iniția, de a aștepta mereu „de sus” ceva – fie ordine, fie salvare.

Trecutul are puterea lui, și trebuie înțeles. Dar nu trebuie să ne controleze. Nu trebuie să ne crească copii, să ne decidă alegerile, să ne scrie viitorul.

Educația este cheia.
Dar nu orice educație, ci una sănătoasă, curată, vie, care să nu mai poarte virusul fricii, al obedienței oarbe sau al neputinței. Educația care construiește viitor, nu care conservă rănile trecutului.

Avem nevoie de oameni care să vrea, nu doar să viseze.
De oameni care să accepte prezentul ca pe un punct de plecare, nu ca pe o dezamăgire permanentă.
De oameni care aleg să gândească cu mintea lor, nu cu nostalgia altora.

Și, poate mai presus de orice, avem nevoie de curaj.
Curajul de a ne despărți de o epocă care a lăsat urme adânci, dar care nu mai trebuie să ne definească.