Când lumina cade peste zăpadă

Lumina strălucea peste un trup palid, aruncat în verdeața zăpezii proaspete.
Era rece... fără zâmbet... fără „da”.
Din cerul senin curgeau stropi de nea care se topeau în lacrimile calde — lacrimi rămase în cristalele vieții, încă văzute.

Anii se perindau în fața unui chip lipsit de cer senin.
Era trist — nimic nu aducea fericirea,
deși pe fețele celor din jur se aprindeau scântei de bucurie.
Întoarse capul.
Zăpada albă primea fulgii să doarmă, să se contopească.
Căldura trupului topea încet pătura de nea.
Îngheța, dar în el ardea un foc ciudat,
un foc care tăia respirația și-l țintuia în loc.
Nu putea fugi, nu putea trece prin ploaie, prin soare, prin viață.
Pierduse tot... pierduse mâinile acelea pline de viață,
atingerea care făcea trupul să vibreze și să vrea mai mult.

Ridică ochii spre cer.
Săgeți de gheață îi înțepau privirea.
Zăpada, atât de frumoasă la vedere, îi ucidea razele din suflet.
Trecea prin ea cu durere,
simțind nevoia unei mâini care să-l ridice —
cineva care să-l facă din nou să meargă,
să simtă cum clipele curg prin el.

Conștiința îi șoptea că există Cineva
care nu va lăsa să moară acei ochi frumoși,
plini de iubire pentru tot ce e simplu și curat.
Cineva care știe cum să ridice din colțul gurii
cel mai inocent și adevărat zâmbet din lume.

Prin gheața vremii simți, pentru prima oară, căldura.
Puterea.
Ochii închiși lăsară să curgă lacrimi calde de speranță.
Nu s-a sfârșit totul.
Încă este viață.

Pași înceți se îndreptau acum spre lumină.
Când soarele se va uni cu pământul,
și trupul nu va mai putea vedea ce este,
atunci nu va mai fi nimic.
Dar până atunci...
fulgii strălucesc.
Zâmbetul poate reveni.
Iar ochii, injectați de durerea lacrimilor,
pot fi din nou limpezi — ca cerul senin.

Simte orice... dar iubește ceea ce vezi.