A FI – dincolo de lume si religie

"A fi" e expresia intiparita si zbuciumata de pe fetele noastre.
Fiecare se coafeaza, se curata, se dichiseste pentru a arata ceea ce este – o existenta importanta, unica, adevarata, esentiala…?

Privesc lumea si gasesc in ea lucruri care imi plac.
Imi plac traditiile, expresiile, locurile, felul in care oamenii isi poarta existenta.

Imi sunt dragi acei oameni care reusesc, din nimic, sa construiasca ceva frumos.
Admir pe cei care gasesc putere in durere si alearga, totusi, spre fericire.
Ascult cu drag pe cei care merg dincolo de „normal”, care gandesc, care pun intrebari, care dezbat idei.

Mai sunt si acei oameni blanzi si placuti la vorba, langa care simti ca ti-ai dori sa stai o viata si sa vorbesti despre nimicuri care devin esenta.
M-as opri oricand din drumul meu la casa unor oameni saraci, dar care poarta virtutea ca o coroana.
As sta langa cei ce se multumesc cu putin si il fac pretios.

Imi e drag sa vad oameni, locuri, obiceiuri… cand totul pleaca de la un singur Adevar.

Dar in tot acest timp, nu vreau sa-l cunosc pe omul care „le stie pe toate”.
Nu vreau sa intalnesc omul care alearga sa fie placut, admirat, acceptat, inteles, iubit, aplaudat.
Nici pe acela care vrea sa para ce nu este – omul fals, omul decor.
As fugi cat pot de omul „religios”, acela care traieste dupa reguli neintelese si inima ascunsa.

In lume il pot vedea pe Dumnezeu.
Dar in crestinismul de azi… vad doar lume.
Nu gasesc Adevarul pentru „a fi” nici in lume, nici in crestinism.

Cat de dragi imi sunt oamenii, lumea, crestinii… dar toti sunt limitati.
Cu lumea trebuie sa fii ca ea.
Cu crestinii trebuie sa fii ca ei.
Oricum ai da-o, trebuie sa te supui principiilor lor – altfel te judeca.

Sunt obiceiuri frumoase care s-au transformat in legi. Legi care aduc judecata.
Sunt oameni care „vor” adevarul… dar nu vor sa-l cunoasca. Se opresc la interpretari.
Si de acolo incepe judecata.

Poate de asta Dumnezeu a spus ca lucrurile nebunesti ale lumii sunt, de fapt, intelepciune.
Il cred.

Il cred si cand spune ca cei adevarati sunt putini – o turmita mica.

Isus i-a iubit pe toti. A mers la ei, i-a ascultat, i-a vindecat.
Dar cei care L-au urmat cu inima au fost cei marginalizati.
Pacatosii. Bolnavii. Vamesii. Femeile pierdute.
Oamenii respinsi de societate si de biserica.

Ei nu erau prinsi in limite si reguli.
Ei s-au aruncat in bratele unei Iubiri nebune si reale.
Pentru ca, da… iubirea adevarata este o nebunie pentru cei care nu o cunosc.

„Dumnezeu, in adevar, n-a trimis pe Fiul Sau in lume ca sa judece lumea, ci ca sa fie mantuita prin El.” (Ioan 3:17)

Eu inca ii caut pe acei oameni simpli si smeriti.
Sunt putini. Dar stiu ca exista.

David? Dumnezeu l-a luat din camp, cand era cu oile.
Un cioban. Un nimeni pentru lume.
Dar Dumnezeu i-a vazut inima. O inima sincera.
Si desi a facut greseli, mari, Dumnezeu l-a numit „om dupa inima Mea”.

Nu e nevoie de „mai multi”.
Un imparat isi iubeste mai mult slujitorul sincer si loial decat o intreaga armata fara inima.

In zilele de pe urma va fi ca in Sodoma si Gomora.
Atunci doar un singur om a capatat trecere inaintea lui Dumnezeu.

Daca traim in acele zile… sau daca ele vin…
Ce ar trebui sa facem? Unde ar trebui sa fim?

Dumnezeu nu mi-a dat limite in cautari care au la baza iubirea.

„Este important ca in viata mea sa ma apropii tot mai mult de acest mare mister, Iisus din Nazaret, pentru a ma gasi pe mine insumi si a ma putea intelege pe mine insumi.”
(Kierkegaard)