Toamna si sufletul
E toamna iar fruzele vorbesc despre inceputuri si sfarsituri. Ma gandesc
subtil ca si noi am fi ca frunzele. La batranete vom fi plini de culori,
povesti si contemplari.
Istoria frunzei incepe iarna si se termina toamna tarziu. Si totusi verdele ei nu ma face sa-i iubesc mai putin
culorile purtate toamna. As calatori in uitare sa vad povesti scrise de frunze.
Cum isi urmeaza natura drumul firesc, pot si eu.
As putea fi frumoasa in toamna vietii mele daca as fi udata doar de
ploaie, incalzita de soare, adiata de vant si iarna m-as adaposti de vartejuri.
Totul are un timp ce trebuie respectat in dorinta de a cunoaste
frumosul. Lucrurile isi au locul lor cum anii si oamenii au un parcurs de
urmat. Nu am gasit nici un pigment de
nemurire in ciudat ci doar din praf. Se poate sa fii fericit in normal daca nu
te murdaresti cu lume.
Imi doresc sa evadez din comentarii si sugestii, din discutii inutile si
povesti false incat mi-as construi un castel pe varful lumii. Sunt bine in casa
mea unde se vorbeste de bine iar viata incepe
mereu “acum”. Lumea are o istorie scrisa din care evitam sa intelegem sensul:
nu este bucurie. Suntem inconjurati de adevar dar privim dincolo, in minciuni. Cea
mai trista poveste ar fi scrisa de cineva care ar trai prea ca lumea, si care
nu ar cauta peste orizonturi.
Unele frunze sunt simple si treci mai departe in drumul tau, dar altele au curcubee de frumos desenate pe
ele si te opresti sa le privesti. In suflet atunci cand toamna mea va veni
vreau sa fie ca o frunza de mine…nu de ei.
Comentarii
Trimiteți un comentariu