Toamna si sufletul

Toamna iar, frunzele vorbesc despre inceputuri si sfarsituri.

Ma gandesc subtil ca si noi am fi ca frunzele.
La batranete vom fi plini de culori, povesti si contemplari.

Istoria frunzei incepe iarna si se termina toamna tarziu.
Si totusi, verdele ei nu ma face sa-i iubesc mai putin culorile purtate in toamna.
As calatori in uitare, sa vad povesti scrise de frunze.

Cum natura isi urmeaza drumul firesc, pot si eu.
As putea fi frumoasa in toamna vietii mele,
daca as fi udata doar de ploaie,
incalzita de soare,
adiata de vant,
si adapostita iarna de vartejuri.

Totul are un timp care trebuie respectat,
in dorinta de a cunoaste frumosul.
Lucrurile isi au locul lor,
asa cum si anii si oamenii au un parcurs de urmat.

Nu am gasit niciun pigment de nemurire in ciudat,
ci doar in praf.
Se poate sa fii fericit in normal,
daca nu te murdaresti cu lume.

Imi doresc sa evadez din comentarii si sugestii,
din discutii inutile si povesti false,
incat mi-as construi un castel pe varful lumii.

Sunt bine in casa mea,
unde se vorbeste de bine
si viata incepe mereu „acum”.

Lumea are o istorie scrisa,
din care evitam sa intelegem sensul:
nu este bucurie.

Suntem inconjurati de adevar,
dar privim dincolo, in minciuni.

Cea mai trista poveste
ar fi scrisa de cineva care traieste prea "ca lumea",
si care nu mai cauta peste orizonturi.

Unele frunze sunt simple,
si treci mai departe in drumul tau.
Dar altele au curcubee de frumos desenate pe ele,
si te opresti sa le privesti.

In suflet, atunci cand toamna mea va veni,
vreau sa fie ca o frunza de mine…
nu de ei.