Casa si gradina mea!

Am lasat pe cineva drag mie, in foarte multe sensuri, sa locuiasca in casa mea.

I-am pus la dispozitie o gradina imensa, plina cu tot felul de flori si forme.
I-am dat haine, mancare, acces la toate medicamentele si metodele de tratament.
I-am oferit chiar si companie – prieteni si vizitatori.
L-am integrat in viata mea de zi cu zi.
Dar cel mai frumos dar din partea mea a fost ca m-am pus mereu la dispozitia sa.

La inceput a fost socat, nu stia ce se intampla. Ulterior a inceput sa se bucure de tot. A dat petreceri, s-a folosit de tot ce i-am pus la dispozitie. Uneori, vazand ca duce lipsa, i-am adus fara sa ceara. Imi petreceam timp, cheltuiam resurse si ma bucuram de bucuria celui bucuros.

Insa cel mai mult m-a durut ca intr-o zi am vrut sa vin la cina si m-a refuzat – avea alti invitati.
Am plecat trist. As fi vrut sa ma bucur cu el.
Am asteptat o alta zi si am fost din nou la acel om, dorind sa iau masa cu el, sa ii aduc si alte vesti bune. Voiam sa ii ofer mai mult. Insa am plecat din nou trist. Acum avea probleme si era prea ocupat.

Am incercat de foarte multe ori sa il vizitez, sa il mai ajut, sa ii arat ca ii sunt alaturi in continuare. Insa mereu a zis nu. Mereu aceleasi motive: nu are timp, are altceva de facut, o lasam pe mai tarziu, „nu am nevoie de tine”, „eu pot sa fac”, „trebuie sa plec cu familia”, „trebuie sa merg in vacanta”, „trebuie sa merg la un eveniment”. Trist, tragic, depinde…

Acum il plang, caci nu mai este.
Ma doare ca nu stiu unde este si nu il mai pot ajuta. Ajutorul meu era pentru aici.

Aceasta este una dintre intamplarile in care Dumnezeu ofera, incearca si plange, iar omul primeste, refuza si ramane egoist.

Acest pamant este al nostru, pentru noi creat. Pe noi ne sperie distanta, insa oriunde am fi Dumnezeu ne viziteaza si vrea sa ia masa cu noi. Nu pentru ca vrea sa afle, ci pentru ca vrea sa ne bucuram si sa plangem cu El, sa Il lasam sa ne ajute.
El nu are mereu daruri de bogatie pentru noi, insa mereu ne ofera ceva mult mai placut si necesar vietii: iubire si pace.

El stie mereu ce avem nevoie, caci vede si stie tot. Dar noi ne ingrijoram, tanjim dupa placeri lumesti si lucruri „normale” si uitam ca suntem nimic. Tot ce misca totul in noi este sufletul, care trudeste dupa lume si uita de pace.
Uitand, innebuniti de noi insine, sa pretuim motorul vietii noastre – sufletul, parte din Dumnezeu.
Iar daca este parte din Dumnezeu, atunci placerea lui cea mai mare este acolo – in Dumnezeu.

Nu ne oprim macar o clipa sa vedem cat din ce ne dorim e pentru suflet si cat pentru „normal, lumesc”.
Dumnezeu ne-a dat o casa – trupul nostru – si ne-a dat o gradina – tot ce ne inconjoara.

Incearca sa simti cum sufletul tanjeste dupa iubirea lui Dumnezeu, acea iubire nepretuita si neconditionata. Si vei vedea un gol sau o dorinta.

Maine e posibil ca Domnul sa nu mai vina la usa ta. Nu pentru ca El nu mai vrea, ci pentru ca tu ai ales alti invitati, care te bucura acum – dar dincolo nu stii ce va fi.
Maine poti muri, iar Domnul, nepoftit, dar implinit in altii cu fericire, spune ca mergi in raul cel mai mare.

Opreste-te si lasa-L sa ia masa cu tine. Intinde o masa in cinstea Lui si bucura-te de ce ti-a dat.
MERITA!
Iar El acolo este. Nu uita.

Dumnezeu vine, bate la usa, dar nu intra neinvitat, caci te respecta foarte mult.
Tu ce respect Ii arati pentru tot ce esti?
Caci esti… nu-i asa?

Casa si gradina trupului tau sunt de la El si El asteapta sa fii desavarsit.