DRUM BUN!

Sunt atatea motive de care ne putem bucura ca traim...

Priveam mai devreme o emisiune pe TVR 1, "O data'n viata".
Sincer, nu m-am uitat niciodata cu placere la astfel de emisiuni si nu m-au atras, insa...Am ramas cu telecomanda pe acel canal pentru ca l-am vazut pe Vali – Vali Barbulescu. Multi probabil il stiu, e un DJ foarte bun. Eram foarte curioasa sa-l vad dansand si cantand muzica populara.

Nu l-am vazut facand asta. In schimb, am vazut cazul pentru care venise acolo.

O femeie in varsta care nu putea merge.
O femeie care traia „pe propriile picioare”... intr-un scaun cu rotile, de la varsta de 18 ani.
Cazuse dintr-un cires, asa cum multi dintre noi am patit-o in copilarie... sau poate si acum.
Doar ca ea, de atunci, nu a mai mers niciodata.

Am inceput sa plang...
Cata dorinta si speranta am vazut in ochii ei... speranta ca va putea pasi din nou, ca va putea simti din nou pamantul.
Privirea ei m-a facut sa iubesc faptul ca pot merge.
E un dar. E un beneficiu pe care nu toti il au.

Cum ar fi sa nu te mai poti ridica pe propriile tale picioare?

L-am auzit pe Vali spunand ca el a simtit asta. A avut piciorul in ghips.
Doctorii i-au spus ca exista posibilitatea sa nu mai mearga niciodata.
Dar uite ca merge! A sperat si a luptat. Si acum poate merge!

Insa sunt oameni care nu au parte de acest miracol.
Si totusi... se bucura, zambesc, traiesc la fel ca noi!

Pentru ei ar trebui sa ne bucuram, nu sa ne fie mila.
Ei sunt mult mai curajosi decat multi dintre noi.
De la ei invatam ca si zambetul e un dar!
Totul e un dar pentru care, macar o data’n viata, ar trebui sa simti frumusetea.

Dupa ce a vorbit Vali, orchestra din emisiune a cantat o melodie.
Un omagiu adus Mariei Lataretu. Melodia era: „Mai tii minte, mai draga Marie?”.

Din nou mi-au dat lacrimile.
E melodia pe care mi-o cantau bunica si bunicul cand eram mica.
Imi spuneau ca e melodia mea. (Ma cheama si Maria.)

Acel miros de gutui iarna, vinul fiert si povestile bunicilor de la gura sobei mi-au revenit in minte.
Cat de lipsite de lux erau acele clipe!
Si totusi... cata naturalete si magie era atunci.

Ma pregatesc sa plec acasa, la Vaslui.
Am de mers 5-6 ore. Ma duc cu trenul.
Nu am mai fost de mult cu acest mijloc de transport.
Am tocuri si ma gandeam ca ma vor durea picioarele...
Acum, nu mai cred asta.
E un miracol ca merg. Ca vad. Ca-mi amintesc.
Ca pot scrie si ca traiesc!

Orice e un miracol... doar ca uneori trebuie sa trecem dincolo de aparente si de imaginile luxoase.
Viata simpla e frumoasa si plina de magie!

Sa alergam prin ploaie desculti...
Sa simtim pietrele sub talpi si viata cum ne curge prin vene...
Sa respiram si sa soptim stropilor cristalini ce ne stropesc fata...

Dincolo de imagine e un suflet.
Fara el, nu suntem si nu simtim nimic.

DRUM BUN!