O zi de toamna!

Pe aleea cu flori îngălbenite de vreme, pășesc alene... ca un trup izgonit din lumea albastră și trimis într-un decor de aur. Cad frunze aurii și pașii mei ating odaia lor, căutând drumul cel mai dificil, dar și cel mai potrivit spre necunoscutul care mă privește în tăcere. Pe lângă mine, se scurg ani... Imagini aburite de răsuflări patimașe se șterg cu fiecare petală căzută din cerul tomnatic. E o zi de toamnă... și sufletul meu zboară prin vânturile amintirilor, adunate într-o inimă plină de suflări. Mai am doar câțiva pași... Adierea rece, ca o boală care părăsește încet patul suferinței, face sufletul meu să devină un soare strâns de nori, gata să-și verse uraganele. Nu ca să distrugă, ci ca să înflorească. Frunzele galbene, ale copacilor pregătiți de un somn adânc, îmi tresaltă sufletul. Și lasă drumul unei lacrimi să se prelingă încet pe fața pierdută într-un lung sărut cu buzele tale. Fericirea adie prin venele mele. Și cheamă viața la trezire. Au trecut ani... sau poate doar clipe. Ziua tomnatică a lui octombrie mi-a adus în dar o frunză. Uscată de vânt... dar plină de viața luminii, caldă de mâinile care o poartă mai departe. A fost o zi rece cu soare... o toamnă târzie, cu iz de iarnă. Și totuși, ziua în care te-am cunoscut. O zi frumoasă, în care s-a mai scris o poveste. La lumina blândă a lunii, am lăsat cartea deschisă pe noptieră și, cu buzele-mi reci, am atins îngerul de lângă mine... Iar a doua zi, sub cerul auriu, doi tineri își dau mâinile, risipind sub pașii lor frunzele toamnei. Toamna — acest anotimp plin de miresme, curcubee și culori calde — cheamă lumea la visare. Trezeste frumosul la viață. Iar noi... primim timpul ca dar și alegem cărarea.