Trecutul traieste cu noi!

Istoria încă trăiește.
E plină de nostalgie, de durere, de lacrimi... și de oameni frumoși — la port, la chip și la suflet.
Avem o istorie tristă, dar și nespus de frumoasă. Locul în care trăim, străzile pe care mergem, au fost cândva pline de sânge și de viață — locuri unde oamenii simpli râdeau, iubeau, trăiau din plin.

Trăim prin istorie, dar am ascuns urmele ei.
A rămas doar o zonă geografică — tocită, grăbită, modernizată.
Și totuși, dacă privim cu atenție în timp, vedem cum se scriu povești... drame, comedii, tragedii... toate suprapuse peste aceeași inimă a orașului.

Acum doi ani, veneam din Dristor spre Unirii, cu tramvaiul 27.
Și am avut o trăire care m-a înfiorat.

---

„Priveam uimită la casele vechi de pe 1 Mai, acolo unde, odinioară, se scriau povești de viață și se trăia în ritmul epocii.
Azi, mă confundam cu răceala fumului, cu sticlele goale aruncate în colțuri, amestecate cu aerul încărcat al timpului.

Ce aer îmbâcsit acum, și câtă prospețime era atunci, în chemările trăsurilor, în fustele largi și pălăriile femeilor purtate cu o eleganță pierdută!

Un magazin de haine „à la Paris” mi-a readus în minte moda de atunci... nimic din ce vedem azi nu mai are farmecul și grația femeilor care umpleau străzile cu stilul lor.

Deși mai aveam drum până la Unirii, am coborât.
Am simțit nevoia să vibrez în pulsul anilor de atunci.

Câte povești or fi păstrat pereții acelor case?
Îi atingeam cu vârful degetelor și simțeam că-mi răspund, că-mi dau înapoi mângâierea străzilor de altădată, foșnetul birjarilor care alergau să ducă cocoana și coconașii la bal.

Privirea mi se oprea când pe șinele de tramvai, când pe mașinile care se grăbeau spre cine știe ce, dar o mână invizibilă mă trăgea înapoi — spre casele acelea, nu luxoase, dar pline de viață.
Povești care mă făceau să simt acel „bunico, zi-mi o poveste ca să pot adormi”... acel sentiment curat, de care nu te mai saturi.

Amestecată în istorie, am simțit nevoia unei picături de apă.
În geantă, am găsit doar un fular. Deși era cald, l-am ținut strâns în mână.
Pluteam pe străzile acelea pline de zgomot, și mă simțeam prinsă între două lumi — trecutul care mă chema și prezentul care mă împingea.

La capătul unei străzi necunoscute, m-am oprit.
Am privit înapoi... și am simțit că las acolo ani, obiecte, oameni.
Acolo, unde istoria se scrie — pe străzile pe care, în timpul Revoluției, au murit oameni, unde copiii fugeau să se ascundă de furia mulțimii.
Străzi care au fost cândva pline de glorie, dar care azi par un cimitir tăcut, unde câțiva oameni își plimbă tristețea printre ziduri.

Și totuși, pereții acelor vechi clădiri, plini de durere și zâmbet, păstrează parfumul tinereții.
Poate că nicio vopsea nu va putea șterge istoria, așa cum niciun vânt nu va șterge frigul pe care îl simțeam atunci, în aerul nopții.

Nu am fost acolo, în acele vremuri, dar simțeam că aparțin peisajului.
Durerea din palma care strângea fularul mi-a amintit de mine însămi. Era frig, era seară... și urma un drum lung, spre o altă istorie.

Am pus fularul la gât și am plecat.
Fularul îmi oferea o altă poveste.

Ce istorie poate scrie un obiect atât de simplu, purtat cu agale pe străzile din București?
Poate că, într-o zi, mă voi opri — bătrână — pe aceeași stradă.
Și acolo va începe una dintre poveștile mele… resimțită odată, demult.”