Pe langa viata!

 Cultura indivizilor variază...

În felul în care ne stocăm muntele de cunoștințe, în domenii, drumuri, suburbii, anturaje, obligații, șantaj...

Aș fi ipocrită să mai dau vina pe cineva anume pentru haosul în care ne învârtim la fiecare colț de stradă, la orice privire aruncată peste ceva.
Aș fi nebună să mai cred în perfecțiunea omului de rând și în visele sale ce pot deveni realitate — aici mă refer la vise imposibil de realizat. Pentru că a te îmbogăți peste noapte nu e un vis, e o răutate, un furt.
Aș fi nerealistă să mai zic „cred în tine” oricui, pentru că nu poți crede în minciuni și prefăcătorii, în cuvinte spuse doar ca să ascundă lipsa unei comunicări reale. Lipsa unor cuvinte ar putea fi pusă pe seama sărăciei vocabularului... iacătă!

Să fiu serioasă acum: e imposibil să mai visezi curat, dar totuși încă aspirăm la astfel de vise.
În adâncul său, eul încă mai vede acel cal alb și nevinovat pe care vine bărbatul ideal, acea femeie pură, iubitoare și neprihănită la care unii încă aspiră... dar totul poate fi doar fum sau praf de stele, așa cum spune o melodie care nu pare foarte „tare”, dar care place multora.

O tânără, îmbrăcată la costum, aruncată într-o mașină de muncitori, încă spune: „Sper să se termine odată reparațiile străzilor”. Ea nu realizează că acest lucru e fără sfârșit... mereu cineva va culege roade din gropile și bordurile stricate.
O bătrână plimbată de un copil în parc admiră florile și aerul curat — care, de fapt, nu e chiar curat, dar ea așa crede. Parfumul amestecat cu miros de excremente și duhoare, lângă containerul de lângă parc sau în fiecare coș de gunoi...
Ce nesimțită pot fi...

Totuși, există lucruri frumoase pe acest pământ, în acest oraș, în acest trup.
Un zâmbet natural, pur, inocent — cel al copilului care se joacă în nisip, iar mama îl ceartă: „Nu pune mâna, e mizerie!”. Dar el nu știe, are mâini și trebuie să le folosească, să atingă tot, să aleagă ce vrea. Clar, asta ne oferă societatea.
E plăcut, te străbate și te cufundă într-o stare de melancolie, te face bun... dar în secunda următoare, ceva te readuce la viață — nu la viața așa cum ar trebui să fie, ci la viața pe care o trăim cu adevărat.

Ce plăcută e raza soarelui dimineața, când deschizi geamul, te mângâie ca un sărut... dar dispare rapid. Zgomotul unui motor distruge farmecul, ca începutul unui preludiu nedorit.

Îmi tocesc degetele scriind aceste rânduri, iar tu vei spune: „Doar niște cuvinte puse alandala”.
Poate că da, dar aș vrea să…
Să fug prin parc, dar îmi e frică de aerul rece al nopții, de câinii vagabonzi și de oamenii din boscheți...
Nu că mi-ar face rău, dar mi-ar provoca greață.

Un club adorat de tineri — poate ca mine... nu, sigur greșesc, nu ca mine.
Nu vreau să-mi înfund căile respiratorii și nici să mă droghez cu muzica pe care o ador, dar în cantități moderate, nu în exces care să mă facă să pierd contactul cu realitatea.

Mă gândesc acum la discuțiile unora, care încă sunt prin mesaje, foarte interesante, dar care ar putea fi spulberate de viață...
Ce păcat de vise, de tine, de eu...

Vezi tu, în lumea asta plină de proști, mereu există un „ei” vinovat de toate.
Poate că sunt unul dintre ei, și atunci ar trebui să marchez un gol... dacă am lovitura, clar.
Dar să fiu realistă — încă mai sunt oameni care trăiesc frumos, chiar și scriind niște cuvinte.
Dar clar, fără miros de container...

Și... uniți!
...dar totuși atât de despărțiți, dacă te gândești puțin.

(scris în 2007, WOW, încă e valabil aici, unde suntem acum)