Nu pot fara el...

Seara trecuse molcomă, ca o adiere de toamnă blândă. În camera luminată doar de monitorul laptopului, eu și Marian terminaserăm de urmărit The Twilight Saga: Eclipse.
Nu eram o fană a acestor filme, dar ceva m-a făcut, în ziua aceea, să dau o șansă poveștii. Poate din curiozitate, poate din nevoia de a mă abandona pentru o vreme într-o lume unde iubirea părea mai simplă.

Am închis tot. Monitorul, lumina. Am rămas doar noi doi. El m-a luat în brațe, așa cum face de fiecare dată când vrea să-mi spună fără cuvinte că mă iubește. Doar că, de data asta, cuvintele au venit.

„Ești tot ce am visat vreodată. M-am rugat pentru tine... și Dumnezeu mi te-a dat exact așa cum aveam nevoie.”

Am tăcut. Apoi am vorbit. Despre noi, pentru noi. Ne-am îmbrățișat. Și, fără să știm când, am început să plângem amândoi. De fericire.

Dar în timp ce Marian mă strângea la piept, gândurile mele s-au dus departe — într-un viitor pe care nici nu îndrăzneam să-l imaginez.
Ce o să fac când voi fi bătrână? Când el nu va mai fi? Sau poate eu voi pleca înaintea lui...
Cum să trăiești când rămâi fără jumătatea ta? Cum să respiri, să zâmbești, să te trezești într-un pat în care mâna cealaltă nu mai e?

Mi-a venit să-l strig pe Dumnezeu atunci. Și chiar am făcut-o, în gândul meu:
„Doamne... când vei hotărî să ne iei... ia-ne împreună. În aceeași zi. În același ceas.”

E ciudat și dureros acest gând. Dar mai dureros mi se pare să trăiești despărțirea.
Am simțit asta prima oară când străbunica mea, cea care m-a crescut până la șapte ani, a murit. Ani de zile am purtat cu mine rana aceea.
Și după șapte ani, când au dezgropat-o, am simțit că se surpă cerul.
Mi-a venit să mă arunc după ea, acolo, în groapă. Nu mai rămăsese mare lucru din ea, dar pentru mine era încă totul.

A fost o femeie atât de blândă, cu o inimă uriașă.
Mi-a prins odată mâna într-o ușă și i se luase pielea de pe degete. Eu plângeam în hohote. Ea mi-a zâmbit și mi-a spus:
„Stai liniștită, micuțo. Știu că n-ai vrut.”

De-atunci, știu că mă așteaptă. Că e undeva, dincolo, și mă veghează. Dar durerea pierderii... nu trece. Se mută într-un colț al sufletului și stă acolo, vie.

Și-acum... acum am pe Marian. Și pe părinții mei. Și pe bunici. Și îmi e teamă.
Teamă să nu-i pierd. Teamă să nu trebuiască vreodată să învăț să trăiesc fără ei.

Poate e copilăresc. Poate e prea mult. Dar cum să funcționezi fără o parte din tine?
Cum să mergi înainte când cineva ți-a smuls inima și ți-a spus: trăiește?

Marian e parte din mine. E jumătatea care m-a făcut întreagă.
Și de aceea, azi, nu vreau decât să mă bucur de fiecare clipă cu el.
Să-i aud vocea, să-i prind mâna, să-i simt zâmbetul adormit dimineața.
Să trăim. Să iubim. Să legăm momentele astea cu ață invizibilă și să le păstrăm în inimă.

Pentru că, uneori, o îmbrățișare în tăcere poate fi rugăciunea cea mai profundă.
Și iubirea adevărată e aceea care nu se teme să plângă de frică — dar alege, în fiecare zi, să iubească mai tare decât orice teamă.

E raspunsul la rugaciuni...e ajutorul meu potrivit...e jumatatea mea...

Un video cu noi 2...facut in 2009(cu poze din 2008) :))