Ce as fi fara tine?

✦ Mărturia mea: Ochii deschiși, dar fără amintiri... și totuși Dumnezeu era acolo ✦ Nu îmi amintesc nimic, deși aveam ochii deschiși... Îl priveam pe iubitul meu. Știam că e al meu, că e acolo pentru mine, dar nu-mi aminteam nimic despre el. Nu-mi aminteam cum ne-am cunoscut, ce am trăit împreună. Chipul lui îmi era familiar, dar viața noastră comună era un gol. Nu-mi aminteam nici persoanele importante din viața mea. Le vedeam fețele, le știam numele... dar amintirile noastre lipseau cu totul. Nu știam unde sunt, ce caut acolo. Mă repetam. Îl încurajam pe Marian să se liniștească. Le zâmbeam celor din ambulanță și le spuneam: „Știu că voi fi bine.” Marian mi-a spus: „Să nu uiți de Dumnezeu.” Dar... cine era Dumnezeu? Ce legătură aveam cu El? Nu știam. Și totuși, totul din mine s-a întors spre El: „Dumnezeule… ajută-mă să-mi amintesc… fă-mă bine… te rog…” Ajunsă la spital, am vrut să merg pe picioarele mele, deși mă durea cumplit capul și mâna stângă. Dar m-au pus într-un scaun cu rotile și mi-au fixat gâtul. A urmat așteptarea... „Doamne, te rog, ajută-mă să-mi amintesc viața mea…” Și atunci, ca un film derulat rapid, mi-a revenit memoria. Mi-am amintit cine sunt, de ce eram în București, ce zi era următoarea (o zi importantă pentru noi)... Mi-am amintit de Marian. Mi-am amintit de viața mea! El a venit. M-a ținut în brațe. Apoi a venit poliția, întrebările... Am aflat ulterior: un tânăr care livra pizza cu scuterul a decis să o ia prin parc, cu viteză mare. Pentru a câștiga 20 de lei în plus. Și m-a lovit. M-a aruncat pe ciment. Au urmat radiografii... și SLAVĂ LUI DUMNEZEU, nu aveam nimic grav. Nici capul, nici oasele. Doar un cucui uriaș și o contuzie dureroasă la mână. Cum e posibil, la așa impact? Cineva m-a ținut în brațe. Cineva m-a iubit. Acela este Dumnezeul meu! Ce s-ar fi întâmplat dacă El n-ar fi fost acolo? Dacă m-ar fi lăsat? Cei care trec prin astfel de accidente nu au, de multe ori, același final fericit... Azi sunt acasă. Capul și mâna mă dor, dar sunt întreagă, sunt vie, am o a doua șansă. Nu îmi amintesc cum m-am ridicat de jos... cum am mers cu Marian până la bancă... cum a venit salvarea, cum am mers singură până la ambulanță. Nu-mi amintesc drumul, nici intrarea în spital. Dar știu că... deși aveam ochii deschiși, mintea mea era în întuneric. Acum înțeleg cum e să vezi imaginea vieții tale ca un televizor cu semnalul dat peste cap. Și mulțumesc, mulțumesc cu toată ființa mea lui Dumnezeu, că sunt bine. Că am amintiri. Că am iertat. Da, l-am iertat pe băiatul acela. Cu toții l-am iertat. Nici nu l-am dat pe mâna poliției. Și el a înțeles că viața nu merită pusă în pericol pentru bani. Dacă alergăm orbește după bani, nu doar că nu câștigăm, dar putem pierde totul: viața noastră, a altora, liniștea sufletului... Azi, eu și Marian suntem acasă. El nu se mai desprinde de mine nici măcar să ducă gunoiul. Simțim că unul fără altul suntem vulnerabili. Ne ținem de mână, ne protejăm. Iar eu, la cel mai mic zgomot de motor, tresar și mă feresc instinctiv de drum... Dar nu mă mai tem. Pentru că Isus este cu mine. Pentru că știu că Dumnezeu m-a ținut de mână când eu nu-mi aminteam nici măcar cine sunt. Când nu mai știam ce înseamnă dragoste, El a fost acolo – dragoste pură. Când nu știam unde e viața mea, El mi-a dat-o înapoi. Ce aș fi făcut fără tine, Doamne? Mai eram bine? Mai eram întreagă? Îți mulțumesc, Doamne Isuse, că ești Domnul meu!