Evoluția și Degradarea Umană – O Meditație Contemporană

Trăim într-o eră în care evoluția este incontestabilă. Tehnologia avansează cu pași uriași, informația circulă mai repede ca oricând, iar omul pare să dețină tot mai mult control asupra lumii. Și totuși, într-un paradox dureros, viața noastră interioară, valorile morale, sensul existenței – toate acestea par să se degradeze treptat, tăcut și sigur.

Am citit cu drag teoriile filozofilor antici. Am fost marcată de înțelepciunea din Republica lui Platon, de învățăturile socratice, de echilibrul și claritatea lui Cicero. Am descoperit în Konfutius un model de luptător pentru perfecțiunea morală a omului, iar în Solon – fondatorul democrației grecești – am văzut nu doar un legiuitor, ci un om care a visat o societate în care Divinitatea și armonia să fie baza conviețuirii.

Cei de atunci și-au pus amprenta puternic asupra lumii noastre. Multe dintre legile și valorile lor au trecut proba timpului. Încă mai regăsim în codurile de drept urme ale principiilor lor – raționale, clare, întemeiate pe respectul față de om și față de divinitate. În schimb, legile noi par să înrobească, să înghesuie spiritul uman în colțuri întunecate. Sunt maleabile, uneori goale, și aproape întotdeauna subjugate intereselor celor puternici.

Unde a dispărut dorința sinceră a omului de a fi unic? De a crea ceva nobil, ceva cu adevărat revoluționar în sensul bun al cuvântului? Răspunsul pare să se găsească în obsesia pentru bani. Poate că banul a devenit noul stăpân, așa cum l-a posedat și pe Ion al lui Rebreanu. Finalul e adesea același: fatal.

Nu e de mirare că vedem azi drumuri care par impecabile, dar care sunt, în realitate, acoperite cu un strat subțire de noroi. Sub poleiala modernității, societatea ascunde o criză profundă: a valorilor, a umanității, a adevărului. Da, banul pare să conducă, iar umanitatea – ca sentiment – dispare.

Ne plângem că statul greșește, că Biserica deviază, dar nu facem nimic. Ne-am obișnuit să ne conformăm. Nu mai căutăm alternative. Acceptăm totul cu resemnare și, mai grav, fără să mai căutăm adevărul.

Apostolul Pavel, în înțelepciunea lui, susținea ordinea, supunerea, structura – pentru că în diversitatea noastră e nevoie de reguli. Dar nu reguli pentru profit. Nu supunere față de bani, cum vedem azi în multe voci „religioase”. Justiția nu mai e pentru binele comun. Ea a devenit, de multe ori, un instrument al celor cu influență, o armă împotriva celor fără apărare. Justiția nu mai este dreptate. E comerț. E piață.

Dreptul și-a pierdut virtutea. Legea a devenit limbajul puterii, iar nu al adevărului.

Iar omul? El devine tot mai mic, tot mai înrobit. Nu mai e centrul creației. Nu mai este chipul lui Dumnezeu, ci doar un pion pe tabla unui joc financiar.

Dumnezeu este invocat, dar adesea reprezentat de oameni josnici, ambalați în poleiala autorității. Valorile sacre sunt deturnate, iar viața noastră, în loc să atingă culmi, se scufundă tot mai adânc în limitele impuse de idolul suprem: banul.

Dar în ciuda acestui tablou sumbru, încă mai sper. Încă mai cred că există oameni care se trezesc. Care caută. Care gândesc. Care se întorc la rădăcini. La acea sete de cunoaștere și de sens care i-a animat pe marii înțelepți ai lumii. Poate că salvarea nu vine din revoluție, ci din regăsirea individuală. Dintr-o întoarcere sinceră la divinitate, la etică, la rațiune curată.

Câtă vreme omul va mai pune întrebări, câtă vreme va mai suferi pentru adevăr și se va întrista pentru nedreptate, nu totul e pierdut.