Perfecțiunea mea imperfectă

Am fost mereu în căutarea perfecțiunii — o perfecțiune care, credeam eu, îmi va aduce fericirea.
Am vrut să fac totul cât mai bine, să învăț cât mai mult, să cunosc, să construiesc, să ofer.
Am scris, am citit nopți întregi, am participat la proiecte, am fost voluntar, am lucrat în radio, televiziune și presă.
Am alergat mereu între școală, facultate, serviciu și vis.

Credeam că dacă mă perfecționez destul, voi ajunge la acea stare de împlinire pe care o numim „fericire”.
Dar nu a fost așa. Cu cât mă apropiam mai mult de ceea ce credeam că e perfecțiunea, cu atât fericirea părea mai departe.

Am realizat, în timp, că oamenii nu vor fi niciodată complet mulțumiți de tine.
Poți da tot ce ai mai bun, poți iubi, poți ajuta, poți reuși, și totuși va exista mereu cineva care să spună „nu e de ajuns”.
Iar asta doare. Pentru că dorința de a fi acceptat în totalitate e, poate, cea mai mare nevoie a omului.

Dar perfecțiunea omului este o iluzie.
Ea nu există în relații, în carieră, în lume.
Ea există doar în acceptarea imperfecțiunii și în iubirea care se naște din ea.

Așa am înțeles ce voia să spună străbunica mea:

„Dumnezeu te iubește și El merită totul.”

Când plângeam singură, în întuneric, așteptând un glas care să-mi spună „va fi bine”,
am înțeles că acel glas era al Lui.
Că El era acolo, în liniște, ținându-mă în brațe.

De atunci, nu mai alerg după perfecțiune.
Greșesc, dar am pace.
Sunt imperfectă, dar iubită.
Pentru că Cineva mă iubește așa cum sunt.
Cineva mă apără, mă iartă, mă cunoaște, îmi știe inima și lacrimile.

Și am înțeles că fericirea nu înseamnă să fii perfect pentru lume,
ci să fii sincer în fața lui Dumnezeu.

Gabriel García Márquez spunea:

„Nu merită să plângi pentru nimeni, iar cei care merită nu te vor face să plângi.”

E frumos, dar incomplet.
Omul e imperfect — și uneori, chiar cei care te iubesc te vor face să plângi.
Dar în imperfecțiunea lor, există frumusețe, pentru că iubirea adevărată nu e fără greșeală, ci plină de iertare.

Am căutat perfecțiunea și am găsit golul.
Am căutat pe Dumnezeu și am găsit sensul.

Acum știu că sufletul meu poate fi perfect doar prin El.
Trupul greșește, cuvintele rănesc, dar iubirea Lui vindecă tot.
Dumnezeu e singurul care poate umple acel gol din om, singurul care te iubește necondiționat, chiar și atunci când tu nu te poți iubi pe tine.

Și e minunat să trăiesc acum pentru a-L mulțumi pe El, nu pe oameni.
Să știu că în ochii Lui sunt destul, chiar dacă în ochii lumii sunt imperfectă.

Că dragostea, familia, credința, toate își găsesc sensul doar prin El.
Că miracolul vieții, al iubirii, al maternității, nu are logică omenească, ci doar o taină divină.

Am învățat că perfecțiunea mea nu e absența greșelii,
ci prezența Lui în viața mea.

Și acum, imperfectă cum sunt, alături de omul pe care îl iubesc,
formăm o imperfectă perfecțiune — desăvârșită prin Dumnezeu și prin iubirea Lui.