PERFECTIUNEA NU MERITA SACRIFICII!

Am fost mereu in cautarea perfectiunii insa asta nu mi-a adus fericire.
Intotdeuna am cautat sa fac totul cat mai bine pot si am reusit. Imi placea sa scriu, sa citesc, sa cunosc cat mai mult, sa fac cat mai mult insa fericirea mereu era ceva efemer.
Am citit carti din diferite domenii, pierdeam nopti meditand si cercetand; am scris comentarii, esee, poezii, povestiri si texte filosofice cu tenta psihologica dar si sociala; m-am implicat in diferite fundatii (Tineri pentru Tineri, Cruce Rosie, Salvati Copii); am pariticipat la diferite concursuri, cursuri si dezbateri (Initierea tinerilor romani in afaceri si cariera-crearea unui plan de afaceri;cursuri de informatica, televiziune, modeling, dans; desbateri pe diferite teme-poezie, opera, probleme sociale); am activat in RADIO, tv, presa scrisa, marketing; am vrut sa fac cat mai mult.
Aveam zile cand ajungeam seara acasa; mai intai la scoala cand de la ore plecam sa tin eu ore(faceamparte dintr-o fundatie)sau mergeam la diferite dezbateri(discutii) si la alergat; ulterior am inceput sa lucrez la tv+radio+presa scrisa, acasa ajungeam tot seara. Pe langa asta am inceput si facultatea, atunci imi imparteam timpul intre cursuri, navete + Radio.
Am cautat sa ma perfectionez cat mai mult, sa pun in valoarea ce am mai bun (sa comunic frumos, sa fac bine, sa ajut, sa gandesc sanatos atat pentru mine cat si pentru altii) si totusi eram destul de tinerica.
Cu toate astea perfectiunea mai dadea si mici greseli fie un cuvant, fie un gest, fie un lucru.
Erau greseli mici insa mereu era cineva care spunea stii ai gresit dar e oki. Niciodata nu m-a suparat acest lucru , cand venea de la persoane in masura sa zica ceva. Insa mereu a fost o problema; niciodata omul nu va fi multumit in totalitate de tine si asta durea.
Cred ca cea mai mare dorinta a omului este sa fie acceptat in totalitate, inteles, apreciat, de aici primesti fericirea-iubirea... dar asa ceva este imposibil de atins din punct de vedere uman. Orice as fi facut, oricat m-as fi zbatut fericirea se indeparta mai mult pentru ca omul nu stie sa fie multumit si nu stie sa primeasca efortul.
Mereu ma intorceam la ceea ce imi spunea strabunica mea: Dumnezeu te iubeste si El merita totul. De multe ori nu intelegeam, doream tot ce e mai bun de la oameni ... insa cum sa ceri asa ceva cuiva care e ca tine...un om imperfect.
Aveam probleme si plangeam... camera era goala...era intuneric...aveam nevoie de cineva care sa zica ... va fi bine... nimeni nu era acolo...insa imi aduceam aminte de Dumnezeu si adormeam simtitnd ca El ma tine in brate si imi zice :va fi bine.
Am ajuns sa cred ca perfectiunea nu merita sacrificii mari, am ajuns sa vad golul din interiorul meu oricat de mult as avea pe aceasta lume si as putea avea.
Nimeni dar absolut nimeni nu te accepta in totalitatea cum esti (nu exista om care macar odata sa nu se supere chiar si putin pe tine) si nu este in permanenta multumit de tine. Perfectiune nu exista in oameni... mai ales in relatii... din contra trebuie sa lupti sa tranformi imperfectiunile in acceptare. Asta este o taina a fericirii...dar... putini ajung la ea in aceasta lume aflata in declin.
Acum nu imi mai bat capul din orice ci ma bucur, chiar daca gresesc stiu si am aceasta pace in interiorul meu ...caci Cineva ma iubeste... Cineva ma poarta pe brate... Cineva ma apara... Cineva ma iarta... Cineva ma cunoaste si stie ca sunt om imperfect... Cineva imi stie inima plina de regret caci trupul si neputinta mea umana a gresit... Cineva ma IUBESTE asa cum sunt si asta e MINUNAT.
Gabriel Jose Garcia Marquez spunea "Nu merita sa plangi pentru nimeni, iar cei care merita nu te vor face sa plangi" asta este o idee imperfecta. Asa ceva practic nu exista insa fictiv da. Omul este imperfect si oricat ai incerca sa fii perfect nu vei reusi niciodata.
Atatea suflete alearga dupa perfectiune si imbatranesc nestiind ca perfectiunea este imperfectiune ... acceptarea imperfectului si contopirea lui la ceva Superior.
Multi nu vor intelege dar am luptat sa fiu perfecta si asta nu mi-a adus fericire, doar satisfactie de moment si sete dupa aceasta satisfactie dusa pana la ideea de fericire.
Sufletul meu poate sa fie perfect dar trupul nu, gandurile mele sunt perfecte dar actiunile si cuvintele nu.
Omul orcat de superior se crede are nevoie de Dumnezeu pentru a fi implinit, linistit si multumit. Este o taina pe care doar traind-o o poti intelege.
E placut acum ca incerc sa lupt pentru a-L multumi pe Dumnezeu pentru dragostea Lui fata de mine ... in trecut luptam sa multumesc oamenilor... care oricum nu m-ar fi acceptat in totalitate.
Acum mai presus de persoana iubita si familie L-am pus pe El, Cel ce ma iubeste neconditionat si chiar de gresesc, ma ia in brate si ma intareste.
E minunat sa simt acea aura a dragostei Divine asupra mea ... in pofida faptului ca sunt un om intr-o lume insetata dupa ratiune.
Dar stiu ca acea ratiune nu este adevar, poate doar un sir de interogatii. Nu am sa inteleg niciodata cum o floare poate sa fie atat de perfecta ...
chiar daca stiinta vorbeste de intregi procese ... stiu ca nici acele procese nu au o logica a inceputlui.
Stiu ca am cautat si eu rational si am fost mai confuza ... insa cand L-am cautat pe Dumnezeu totul a prins sens si viata, caci El da viata si tot El se foloseste de mine, ca femeie, sa duc viata mai departe. Cum as putea eu sa am un copil daca nu as stii ca acest miracol e pus de Dumnezeu in mine? Cum as putea eu sa fiu fericita de asta daca nu L-as iubi pe Dumnezeu, Cel ce zamisleste viata inexplicabil in mine? Cum as reusi eu sa redau iubirea copilului meu daca Dumnezeu nu m-ar iubi pe mine?
Si cum as putea eu sa nu-L iubesc pe Dumnezeu, sa nu-I cer ajutorul in viata mea de zi cu zi si in cresterea pruncului cand El poate reda perfectiunea?
Perfectiunea mea este acum imperfectiune si Cineva ma iubeste mereu ... imperfecta cum sunt...
alaturi de iubitul meu
formam o imperfectiune care devine perfecta prin Dumnezeu si prezenta Lui in viata noastra!