Eternitatea fericirii!

Aceiasi oameni. Aceleasi probleme. Acelasi loc.
Un gri fumuriu care inconjoara o zi frumoasa, sclipitoare, plina de soare.

Televizorul prezenta o lume in declin, plina de scursuri ale unei societati apuse demult.
Din perfectiune nu mai ramasese decat cerul albastru, surprins printr-o lumina uluitoare a soarelui — mereu pregatit sa deschida o noua zi, un nou inceput.
Ramasesera doar amintiri bine inchise in constiinta, umbre ale unor zile perfecte din trecut.
Privind totul in ansamblu, aveai senzatia ca acele vremuri fusesera doar o iluzie, o proiectie a unui om rupt de realitatea cotidiana.

In tot acest bazar, o prezenta calda ma chema spre eternitate.
Cuibarit in bratele ei, timpul devenea imobil, iar haosul din jur se transforma intr-un loc frumos, neatins de om, desprins parca dintr-un colt de paradis.

Aveam aceleasi trasaturi ca oamenii din jur, dar intre noi exista o forta invizibila.
O ata subtire pe care, oricat ai fi incercat sa o rupi, nu puteai — pentru ca nu tinea de nimic omenesc.

Era ca imaginea unui helesteu tulbure, in mijlocul caruia, pe o frunza verde si plina de viata, stateau doi oameni.
Perfect uitati de lume, perfect desprinsi din panorama trista a existentei umane.

Acel moment — pe care oamenii rai l-ar numi „10 minute” — pentru noi era o eternitate.
Un loc fara timp, unde doua trupuri omenesti uitasera de carne si traiau doar prin caldura ce o simteau unul langa altul.
Se completau in moduri greu de explicat, in atingeri ghidate de o forta plina de frumusete.

Ma contopeam in lipsa timpului, in desfatarea acelei zile pline de probleme... mici, mari, nesemnificative.
Era evadarea mea din cotidian.
Acolo, intre mine si el, nu mai exista nimic din ceea ce lumea numeste „firesc”.
Eram doar noi doi. Sau, poate, noi unul.

Cu defecte si calitati, cu stangacii si momente perfecte, eram doi oameni care descoperisera fericirea.
Fericirea traita in fiecare zi.
Iubirea simtita in fiecare clipa magica.

Nu exista rusine, teama sau ascunzisuri.
Eram noi, asa cum suntem — complet ancorati in interiorul nostru.

Iubeam fiecare particica din noi, si totul devenea intreg.

…Si asta era doar o clipa.
O clipa din viata noastra impreuna, traita intr-o lume murdara, stricata, pierduta.

Era fericirea noastra.
O fericire care, in cateva clipe, devenea eterna.

Suntem ancorati in prezent, dar apartinem eternitatii,
caci forma noastra in doi este eterna.
Fericirea ce ne leaga se regaseste mereu in clipele noastre — clipe care corespund cu eternitatea.

Nu suntem diferiti de ceilalti,
dar traim si simtim altfel —
o diferenta care ne completeaza,
pentru a fi unul.