Nu lasa sa se termine asa ~ Viata pe marginea prapastiei!
" Spitalul era nefiresc de linistit in acea seara cenusie de ianuarie, dar era linistea dinaintea furtunii. Ma aflam la etajul sapte in camera asistentelor si priveam la ceas. Era ora 21.
Mi-am pus un stetoscop in jurul gatului si am pornit spre salonul 712. Salonul 712 avea un pacient nou, domnul Williams. Era singur. Un om care pastra o tacere ciudata in legatura cu familia lui.
In timp ce intram in salon, domnul Williams a privit plin de speranta spre usa, dar, cand a vazut ca eram doar eu, asistenta, a lasat privirile in jos. I-am pus stetoscopul pe piept si am ascultat. Bataile inimii erau puternice, rare si regulate. Era exact ceea ce vroiam sa aud. Aproape ca nu mai existau simptome ca in urma cu cateva ore suferise un usor atac de inima.
Si-a ridicat ochii de pe patul sau alb. Sora, nu ati vrea ..."
Nu a mai continuat si lacrimile au inceput sa ii curga pe obraz. A mai privit inca o data la mine vrand sa imi spuna ceva, dar a renuntat.
I-am atins mana si am asteptat.
Si- sters o lacrima . "Nu ati vrea sa o chemati pe fiica mea?"
Spuneti-i ca am avut un infarct. Unul usor. Eu locuiesc singur si ea este singura mea ruda. "
Am reglat cantitatea de oxigen pe care o primea prin masca nazala la opt litri pe minut. "Desigur ca o voi chema", i-am spus privindu-l direct in fata.
S-a prins cu mainile de cearsafuri si s-a ridicat. Pe fata lui se citea graba: "Vreti sa o chemati chiar acum, cat de repede puteti?"
Respira repede acum, prea repede.
"O voi chema imediat."
Am iesit si am stins lumina. A inchis ochii, ochi care straluceau cu un albastru intens pe fata lui de barbat de 50 de ani.
Salonul 712 era acum acoperit de intuneridc. Sclipea doar o luminita sub chiuveta si aerul curgea prin tuburile de deasupra capului sau. Am ezitat sa ies si am pasit incet prin intunericul camerei spre fereastra. Geamurile erau reci iar mai jos ceata umeda acoperea curtea spitalului.
"Sora, m-a strigat el din nou, imi puteti aduce o hartie si un creion?"
M-am scotocit prin buzunare si am gasit o buzunare si am gasit o bucata de hartie si un creion. Le-am pus pe noptiera de langa pat.
M-am retras in camera asistentelor si m-am asezat pe scaunul de langa telefon. Fiica domnului Williams era trecuta pe fisa lui ca fiind cea mai apropiata ruda. I-am aflat numarul de telefon de la informatii si am sunat-o. Mi-a raspuns cu o voce blanda.
"Domnisoara Janie , ma numesc Sue Kidd si sunt asistenta la spital. Va sun in legatura cu tatal dumneavoastra. A fost adus la spital dupa un infarct usor pe care l-a suferit. "
"Nuuuuuu, a strigat ea, sper ca nu moare?"
"Starea pacientului este stabila deocamdata", i-am raspuns incercand sa par convingatoare.
A urmat un moment de tacere.
"Nu-l lasati sa moara" mi-a spus ea. Vocea ei era atat de rugatoare incat au inceput sa imi tremure mainile.
"Are parte de cea mai buna ingrijire", i-am raspuns.
"Nu stiti un lucru, a continuat ea. Eu si tata nu vorbim cam de 1 an. In ziua cand am implinit 21 de ani ne-am certat cumplit datorita prietenului meu. Am fugit de acasa si nu m-am mai intors. In tot acest timp am vrut sa-i cer iertare. Ultimile cuvinte pe care i le-am spus au fost <>.
Vocea i-a slabit si am auzit cum plange. am ascultat-o cu lacrimi fierbinti pe obraz. Un tata si o fiica atat de departe unulde celalat. Apoi m-am gandit la tatal meu care se afla la multi kilometri distanta, trecuse mult de cand nu i-am mai spus "Te iubesc.
In timp ce Janiese lupta cu lacrimile ei, am spus incet o rugaciune: "Doamne, lasa-o pe acaeasta fiica sa gaseasca iertarea. "
"Vin acum in 30 de minute sunt la spital".
Salonul 712. Stiam ca trebuie sa ajung acolo. Aproape ca am alergat pe culoar. Am deschis usa.
Inima domnului Williams incetase sa mai bata. Cu viteza luminii m-am aplecat asupra gurii lui si i-am facut respiratie artificiala. Apoi i-am apasat cu mainile pe piept. 1, 2, 3.
Am incercat sa numar, la 15 m-am oprit si i-am suflat din nouaer cat am putut de tare.
Oare va trai?
L-am apasat din nou si i-am facut incaodata respiratie gura la gura.
Nu se putea sa moara!
"Oh, Doamne, m-am rugat , fiica lui este pe drum. Nu lasa sa se termine asa."
Usa s-a deschis violent si au navalit in salon doctori si asistente cu tot echipamentul necesar de interventie in caz de urgenta. I s-a introdus un tub prin gura ca sa poata respira. Asistentele i-au dat injectii.
Am conectat aparatul care monitorizeaza activitatea inimii. Nimic. Nici o bataie. Inima mea insa batea nebuneste.
"Doamne nu lasa sa se termine asa. Nu cu amaraciune si ura. Fiica lui vine. Las-o sa gaseasca pacea".
"Da-te inapo a strigat un doctor. I-am intins paletele pentru electrosocuri. Le-a pus pe pieptul domnului Williams. Am incercat de mai multe ori. Dar nimic. Nici o recatie. Domnul Williams era mort.
O asistenta a intrerupt oxigenul. Aerul s-a oprit. Unul dupa altul , tristi si tacuti, toti au iesit din salon.
Cum s-a putut intampla, cum?
Stateam naucita langa patul lui. Cum voi da ochii cu fata lui?
Cand am iesit din salon am vazut-o rezemata de perete . Un doctor care fusese in salon era langa ea. Apoi a plecat lasand-o lipita de perete.
Pe fata ei se citea durerea. In ochii ei se vedea o suferinta imensa. Stia, doctorul ii spusese ca tatal ei nu mai era.
Am luat-o de mana si am dus-o in camera asistentelor. Statea cu privirile atintite pe un calendar, cu fata ca de sticla.
"Janie, imi pare atat de rau", i-am spus eu, dar cuvintele au sunat nepotrivit.
"Niciodata nu l-am urat, sa stiti ca nu l-am urat niciodata", spunea plangand.
Doamne te rog ajut-o, m-am rugat.
Deodata m-a privit si mi-a spus: " Vreau sa-l vad".
Primul meu gand a fost " de ce vrea sa sufere si mai mult?Daca il vede va fi si mai rau"/
Dar m-am ridicat si am imbratisat-o cu o mana . Am mers incet pana la salonul 712. La usa am strans-o de mana, sperand sa-si schimbe intentia. A deschis usa.
Ne-am indreptat spre pat cu pasi mici. Janie s-a aplecat si si-a ingropat fata plangand in cearsafuri.
Am incercat sa nu privesc la ea in timpul acestei triste despartiri. M-am rezemat de noptiera si mana a atins o bucata de hartie. Am luat-o si am citit-o.
"Draga mea Janie,
Te iert. Te rog ca si tu sa ma ierti pe mine. Stiu ca ma iubesti. Si eu te iubesc.
Taticu"
Mana imi tremura in timp ce i-am intins lui Janie biletelul.
L-a citit imediat. Apoi la recitit. Fata ei plansa si plina de durere s-a inseninat. Ochii ei eu inceput sa se umple de pace . A sarutat bucatica de hartie si a strans-o la piept.
"Iti multumesc Doamne", am soptit privind pe fereastra.
Un fulg de nea a lovit geamul si s-a topit, pierzandu-se pentru totdeauna.
Viata pare la fel de fragila ca acel fulg de nea de pe geamul spitalului. Dar, multumita lui Dumnezeu, relatiile umane la fel de vulnerabile ca si acel fulg de nea , pot fi restaurate dar nu este nici un moment de pierdut.
Am iesit din salon si am fugit la telefon. L-am sunat pe tatal meu, tot ce i-am spus a fost "te iubesc!" "
(cartea "Viata pe marginea prapastiei" - Dr. James Dobson)
TIMPUL ESTE APROAPE TRECUT,
CU VIATA TA CE-AI FACUT?
Mi-am pus un stetoscop in jurul gatului si am pornit spre salonul 712. Salonul 712 avea un pacient nou, domnul Williams. Era singur. Un om care pastra o tacere ciudata in legatura cu familia lui.
In timp ce intram in salon, domnul Williams a privit plin de speranta spre usa, dar, cand a vazut ca eram doar eu, asistenta, a lasat privirile in jos. I-am pus stetoscopul pe piept si am ascultat. Bataile inimii erau puternice, rare si regulate. Era exact ceea ce vroiam sa aud. Aproape ca nu mai existau simptome ca in urma cu cateva ore suferise un usor atac de inima.
Si-a ridicat ochii de pe patul sau alb. Sora, nu ati vrea ..."
Nu a mai continuat si lacrimile au inceput sa ii curga pe obraz. A mai privit inca o data la mine vrand sa imi spuna ceva, dar a renuntat.
I-am atins mana si am asteptat.
Si- sters o lacrima . "Nu ati vrea sa o chemati pe fiica mea?"
Spuneti-i ca am avut un infarct. Unul usor. Eu locuiesc singur si ea este singura mea ruda. "
Am reglat cantitatea de oxigen pe care o primea prin masca nazala la opt litri pe minut. "Desigur ca o voi chema", i-am spus privindu-l direct in fata.
S-a prins cu mainile de cearsafuri si s-a ridicat. Pe fata lui se citea graba: "Vreti sa o chemati chiar acum, cat de repede puteti?"
Respira repede acum, prea repede.
"O voi chema imediat."
Am iesit si am stins lumina. A inchis ochii, ochi care straluceau cu un albastru intens pe fata lui de barbat de 50 de ani.
Salonul 712 era acum acoperit de intuneridc. Sclipea doar o luminita sub chiuveta si aerul curgea prin tuburile de deasupra capului sau. Am ezitat sa ies si am pasit incet prin intunericul camerei spre fereastra. Geamurile erau reci iar mai jos ceata umeda acoperea curtea spitalului.
"Sora, m-a strigat el din nou, imi puteti aduce o hartie si un creion?"
M-am scotocit prin buzunare si am gasit o buzunare si am gasit o bucata de hartie si un creion. Le-am pus pe noptiera de langa pat.
M-am retras in camera asistentelor si m-am asezat pe scaunul de langa telefon. Fiica domnului Williams era trecuta pe fisa lui ca fiind cea mai apropiata ruda. I-am aflat numarul de telefon de la informatii si am sunat-o. Mi-a raspuns cu o voce blanda.
"Domnisoara Janie , ma numesc Sue Kidd si sunt asistenta la spital. Va sun in legatura cu tatal dumneavoastra. A fost adus la spital dupa un infarct usor pe care l-a suferit. "
"Nuuuuuu, a strigat ea, sper ca nu moare?"
"Starea pacientului este stabila deocamdata", i-am raspuns incercand sa par convingatoare.
A urmat un moment de tacere.
"Nu-l lasati sa moara" mi-a spus ea. Vocea ei era atat de rugatoare incat au inceput sa imi tremure mainile.
"Are parte de cea mai buna ingrijire", i-am raspuns.
"Nu stiti un lucru, a continuat ea. Eu si tata nu vorbim cam de 1 an. In ziua cand am implinit 21 de ani ne-am certat cumplit datorita prietenului meu. Am fugit de acasa si nu m-am mai intors. In tot acest timp am vrut sa-i cer iertare. Ultimile cuvinte pe care i le-am spus au fost <
Vocea i-a slabit si am auzit cum plange. am ascultat-o cu lacrimi fierbinti pe obraz. Un tata si o fiica atat de departe unulde celalat. Apoi m-am gandit la tatal meu care se afla la multi kilometri distanta, trecuse mult de cand nu i-am mai spus "Te iubesc.
In timp ce Janiese lupta cu lacrimile ei, am spus incet o rugaciune: "Doamne, lasa-o pe acaeasta fiica sa gaseasca iertarea. "
"Vin acum in 30 de minute sunt la spital".
Salonul 712. Stiam ca trebuie sa ajung acolo. Aproape ca am alergat pe culoar. Am deschis usa.
Inima domnului Williams incetase sa mai bata. Cu viteza luminii m-am aplecat asupra gurii lui si i-am facut respiratie artificiala. Apoi i-am apasat cu mainile pe piept. 1, 2, 3.
Am incercat sa numar, la 15 m-am oprit si i-am suflat din nouaer cat am putut de tare.
Oare va trai?
L-am apasat din nou si i-am facut incaodata respiratie gura la gura.
Nu se putea sa moara!
"Oh, Doamne, m-am rugat , fiica lui este pe drum. Nu lasa sa se termine asa."
Usa s-a deschis violent si au navalit in salon doctori si asistente cu tot echipamentul necesar de interventie in caz de urgenta. I s-a introdus un tub prin gura ca sa poata respira. Asistentele i-au dat injectii.
Am conectat aparatul care monitorizeaza activitatea inimii. Nimic. Nici o bataie. Inima mea insa batea nebuneste.
"Doamne nu lasa sa se termine asa. Nu cu amaraciune si ura. Fiica lui vine. Las-o sa gaseasca pacea".
"Da-te inapo a strigat un doctor. I-am intins paletele pentru electrosocuri. Le-a pus pe pieptul domnului Williams. Am incercat de mai multe ori. Dar nimic. Nici o recatie. Domnul Williams era mort.
O asistenta a intrerupt oxigenul. Aerul s-a oprit. Unul dupa altul , tristi si tacuti, toti au iesit din salon.
Cum s-a putut intampla, cum?
Stateam naucita langa patul lui. Cum voi da ochii cu fata lui?
Cand am iesit din salon am vazut-o rezemata de perete . Un doctor care fusese in salon era langa ea. Apoi a plecat lasand-o lipita de perete.
Pe fata ei se citea durerea. In ochii ei se vedea o suferinta imensa. Stia, doctorul ii spusese ca tatal ei nu mai era.
Am luat-o de mana si am dus-o in camera asistentelor. Statea cu privirile atintite pe un calendar, cu fata ca de sticla.
"Janie, imi pare atat de rau", i-am spus eu, dar cuvintele au sunat nepotrivit.
"Niciodata nu l-am urat, sa stiti ca nu l-am urat niciodata", spunea plangand.
Doamne te rog ajut-o, m-am rugat.
Deodata m-a privit si mi-a spus: " Vreau sa-l vad".
Primul meu gand a fost " de ce vrea sa sufere si mai mult?Daca il vede va fi si mai rau"/
Dar m-am ridicat si am imbratisat-o cu o mana . Am mers incet pana la salonul 712. La usa am strans-o de mana, sperand sa-si schimbe intentia. A deschis usa.
Ne-am indreptat spre pat cu pasi mici. Janie s-a aplecat si si-a ingropat fata plangand in cearsafuri.
Am incercat sa nu privesc la ea in timpul acestei triste despartiri. M-am rezemat de noptiera si mana a atins o bucata de hartie. Am luat-o si am citit-o.
"Draga mea Janie,
Te iert. Te rog ca si tu sa ma ierti pe mine. Stiu ca ma iubesti. Si eu te iubesc.
Taticu"
Mana imi tremura in timp ce i-am intins lui Janie biletelul.
L-a citit imediat. Apoi la recitit. Fata ei plansa si plina de durere s-a inseninat. Ochii ei eu inceput sa se umple de pace . A sarutat bucatica de hartie si a strans-o la piept.
"Iti multumesc Doamne", am soptit privind pe fereastra.
Un fulg de nea a lovit geamul si s-a topit, pierzandu-se pentru totdeauna.
Viata pare la fel de fragila ca acel fulg de nea de pe geamul spitalului. Dar, multumita lui Dumnezeu, relatiile umane la fel de vulnerabile ca si acel fulg de nea , pot fi restaurate dar nu este nici un moment de pierdut.
Am iesit din salon si am fugit la telefon. L-am sunat pe tatal meu, tot ce i-am spus a fost "te iubesc!" "
(cartea "Viata pe marginea prapastiei" - Dr. James Dobson)
TIMPUL ESTE APROAPE TRECUT,
CU VIATA TA CE-AI FACUT?
Intelepciunea e conditia sigura si necesara pentru a invata sa fii fericit/a
RăspundețiȘtergere