Iarna langa soba ...

Am zis „pa” la tot ce înseamnă Capitală: străzi aglomerate, oameni lipsiți de bun-simț, șoferi inconștienți, polițiști incompetenți, o scară curată de bloc în care pășesc zilnic, un pat mare și rece, o clădire cu oameni imposibili, prieteni zâmbitori și falși, și multe alte lucruri urâte, dar necesare, pe care trebuie să le suporți zi de zi.
Și am plecat.

Am găsit un loc cald, oameni simpli, o masă cu vin fiert și plăcinte, un pat mic lângă o sobiță.
Acolo m-am simțit om, fără gânduri. Am uitat de toate.

Era ora 6 seara. Afară ningea, iar în camera mică, lemnele din foc trosneau a cântece. Pe patul de lângă sobă, alături de câțiva oameni pe care nu îi cunoscusem până atunci, jucam cărți. Lângă noi, lighenașul cu plăcintele abia scoase din cuptor și cănile de vin fiert ne făceau cu ochiul. Era atât de multă simplitate și naturalețe, încât nu aș fi vrut să plec niciodată de acolo.

După câteva jocuri de „macao”, am plecat pe pârtia din colțul uliței. Cu săniile după noi, echipați cu mănuși de lână și fulare groase, ne-am îndreptat spre deal. Era lumină. Zăpada scârțâia sub picioare, făcându-ți dor de încă o cană cu vin fiert și o șezătoare lângă sobă.

Ne-am amuzat copios de poveștile unui băiat din zonă. Apoi, am ajuns la locul de unde am format bobul.
Mă simțeam din nou copil. Nu-mi păsa de nimic.
Simțeam doar fericirea clipelor care treceau pe lângă mine.
De pe acea săniuță, reușeam să „traversez” timpul, să tai gerul, să mă mișc cu atâta viteză pe un pământ atât de murdar și ruginit.
Era magic!

Cu fața înghețată, am început să cânt, alături de ceilalți: „Săniuța fuge...”. Glasurile și râsetele noastre răsunau în cer. Nu erau enervante – dimpotrivă, te îndemnau la viață.

După câteva coborâri, ne-am retras fiecare în casa sa și ne-am urat „noapte bună” cu câțiva bulgări reci și tari de zăpadă.
În cămăruța unde am dormit, focul încă ardea. M-am așezat la fereastră și am privit afară. Ningea iar.
În fața mea era un peisaj pe care îl cunoscusem doar din cărți, dar pe care acum îl trăiam.

Mi-au revenit în minte clipele de demult:
Diminețile când mă trezeam, iar bunica pregătea mâncarea, în timp ce bunicul făcea cărare cu lopata printre nămeții cât el de înalți.
Mă duceam și trăgeam de crengile pline de omăt ale copacului din fața casei, să cadă zăpada pe bunicu’. Dar nu reușeam niciodată – el se ferea, și eu ajungeam mereu sub nămeți.
Îmi aminteam de datile când făceam tumbe prin zăpadă, iar bunica mă certa că o să răcesc...

Cât de mult aș mai vrea să fiu copil.
Dar...

Printre fulgii de zăpadă, se zăreau hornuri de pe care ieșea un fum gros ce se pierdea în văzduh. Crengile copacilor se mișcau agale prin neaua care cădea lin peste pământ.
Mă simțeam atât de bine, încât m-am luptat câteva minute cu timpul.
Dar, în cele din urmă, patul de lângă sobă mi-a fost cel mai bun prieten – m-a încălzit până la primele semne ale dimineții.

Dimineața, când mă îndreptam spre mașină, totul era alb.
Oamenii se plimbau anevoios pe drum, iar din curțile caselor se auzeau topoare chemând gerul nopții.
Îmi era frig... urma să mă întorc în locul pe care trebuie să-l suport.

Străzile reci ale Capitalei mi-au dat din nou un gust amar.
L-am simțit și m-am obișnuit cu el.
Nicăieri nu am regăsit acel sentiment de pace.

Dar...
Casa mică de la țară încă mai este.
Vinul din beci așteaptă.
Făina din pod și brânza de pe leasă încă vor să fie plăcințele.
Naturaletea încă n-a dispărut!

Iarna mă ia de mână și îmi aduce zâmbete senine.
Străzile pline se termină lângă un foc, alături de oameni simpli.
Acolo e fericire, naturalețe, simplitate și gust cald.

Nu am uitat să fiu om.
Nu am uitat să mă bucur de primul fulg de zăpadă ce îmi udă fața.
Încă există iubire pentru simplu și frumos.
Cu gândul la iernile adevărate și copilăria care nu moare.