Iarna langa soba ...

Am zis pa la tot ce inseamna, Capitala: strazi aglomerate, oameni lipsiti de bun simt, soferi inconstienti, politisti incompetenti, o scara curata de bloc in care pasesc zilnic, un pat mare si rece, o cladire cu oameni imposibili, prieteni zambitori si falsi si multe alte lucruri urate dar necesare pe care trebuie sa le suporti zilnic Shi am plecat.
Am gasit un loc cald, oameni simpli, o masa cu vin fiert si placintele, un pat mic langa o sobitza.
Aici m-am simtit om fara ganduri, am uitat de toate.
Era ora 6 seara, afara ningea iar in camera mica lemnele din foc trosneau a cantece. Pe patul de langa soba, alaturi de cativa oameni pe care nu i-am cunoscut pana atunci jucam carti. Langa noi lighenasul cu placintele abia scoase din cuptor si canile de vin fiert ne faceau cu ochiul. Era atat de multa simplitate si naturalete incat nu as fi vrut sa plec niciodata din acel loc. Dupa ce am "gustat" cateva jocuri de "macaua" am plecat pe partia din coltul ulitei. Cu saniile dupa noi, echipati cu manusi de lana si fulare groase ne-am indreptat spre deal. Era lumina, zapada scartaia sub picioare facandu-ti dor de inca o cana cu vin fiert si o sezatoare langa soba. Dupa ce ne-am amuzat copios de unul din baietii care povesteau diverse patzanii de prin zona, am ajuns si la locul de unde am format bobul. Ma simteam din nou copil, nu imi pasa de nimic, simteam numai fericirea clipelor ce treceau pe langa mine si ma bucuram cum reuseam de pe acea saniutza sa traversez timpul, sa tai gerul, sa ma misc cu atata viteza pe un pamant atat de murdar si ruginit. Era magic! Cu fata inghetata am inceput sa cant alaturi de ceilalti "saniutza fuge". Glasurile si rasetele noastre rasunau in cer, dar nu erau enervante, erau placute, te indemnau la viata. Dupa cateva boburi ne-am retras fiecare pe la locul lui si ne-am urat noapte buna dupa cativa bulgari reci si tari de zapada. Dupa ce am stat putin la povesti alaturi de pesoanele din acea casa, ora tarzie a chemat pe fiecare in patul sau. In camerutza unde am dormit, focul inca ardea. M-am asezat la ferestra si priveam afara, ningea iar. In fata mea era un peisaj pe care l-am simtit doar in carti si il priveam cand eram mica si mi se parea atat de firesc. Imi reveni in minte clipele de demult: dimnetile cand ma trezeam si bunica pregatea mancarea in timp ce bunicu facea loc cu lopata printre nametii care erau cat el de inalti,ma duceam si trageam de crengile pline de omat ale copacului din fata casei ca sa cada zapada pe bunicu, insa niciodata nu reuseam, pentru ca el se ferea si eu ajungeam mereu sub nameti. Imi aminteam de datile cand faceam tumbe prin zapada si bunica ma certa ca o sa racesc. Cat de mult as mai vrea sa fiu copil. DAR...
Printre fulgii de zapada se zareau hogeaguri de pe care iesea un fum gros ce se pierdea in vazduh, iar crengile copacilor se miscau agale prin neaua ce cadea pe pamant. Ma simteam atat de bine incat m-am luptat cateva minute cu timpul. Insa in cele din urma patul de langa soba mi-a fost cel mai bun prieten care m-a incalzit pana la primele semne ale zilei.
Dimneata cand ma indreptam spre masina totul era alb, oamenii se plimbau anevoiosi pe drum, iar pe la case se auzeau topoarele cum chemau gerul noptii. Imi era frig... urma sa revin in locul pe care trebuie sa-l suport!
Strazile reci ale Capitalei mi-au dat din nou un gust amar. L-am simtit si m-am obisnuit cu el. Nu am regasit nicaieri acel sentiment de pace ... insa casa mica de la tara inca mai este. Vinul din beci asteapta, faina din pod si branza de pe leasa inca vor sa fie placintzele. Naturaletea inca nu a disparut!

Iarna ma ia de mana si imi aduce zambete senine. Strazile pline se termina langa un foc, alaturi de oameni simpli. Acolo e fericire, naturalete, simplitate si cald gust. Nu am uitat sa fiu om! Nu am uitat sa ma bucur de primul fulg de zapada ce imi uda fata!
Inca exista iubire pentru simplu si frumos!