CEEA CE SUNT (PARTEA 1)

La descrierea mea pe acest blog am scris "Ceea ce sunt".Acum m-am gandit sa spun cine sunt eu si ce sunt eu incepand cu inceputul?
Un om, cu o poveste in spate, cu momente bune si momente proaste. Cu zambete si lacrimi, cu succese si esecuri. Si mai sunt un om inca tanar.
Inca mai am multe de invatat si de trait .Am 21 de ani si 4 luni.
14 ani am crescut la bunici la tara. Acolo mi-am format caracterul si conceptiile despre cum trebuie sa fiu ca om. Alaturi de bunici pot spune ca am invatat sa traiesc, sa fiu femeie. Mama bunicii mele statea cu noi, eu ii spuneam "babaia", poate suna urat dar pentru mine era cel mai dulce alint. Era o persoana minunata. Primele mele amintiri din acel satuc sunt cele in care bunicul ma tinea in brate si imi arata parintii, mama mireasa si tata mire dansau in fata cortului, pe atunci aveam 1 an. Imi aduc aminte ca plangeam si vroiam sa dansez cu ei, cred. Urmatoarele amintiri sunt cele legate de babaia. Pana la 7 ani am stat la pieptul acelei femei. Eram mica insa ma sfatuia si ascultam, pentru ca tot ce-mi spunea despre viata suna ca o poveste.O poveste frumoasa in care stiam ca mai tarziu o sa fiu personajul principal. Dar...si atunci in lumea aia neprihanita imi era frica. Cand stateam la pieptul ei afara pe o bancuta, plangeam fara ca ea sa stie.Imi era frica de ziua cand ea nu va mai fi. Cine imi va mai vorbi atat de frumos , cine din preajma mea va fi atat de bun si calm cum era ea? Cine? Ce voi face "singura"? Cum va fi fara ea?
La 6 ani am mers in clasa 1. Eram cea mai buna din clasa din toate punctele de vedere pentru ca aveam cel mai bun invatator acasa. Care avea grija sa ma faca constienta de tot si sa inteleg ca invatam ca sa ajung omul la care visam amandoua sa ajung eu. Aveam 7 ani si 2 luni, era 7 februarie. Atunci eram la o vecina de peste drum ma jucam cu nepotica ei, eram acolo ca sa nu vad durerea. Era ora 5 seara, si incercam sa ma joc cu papusile dar... ceva in mine plangea, eram trista, vroiam acasa. Atunci a venit bunicu sa ma ia. Simteam o mare neliniste, vroiam la babaia. Niciodata nu am stat o zi fara ea, pana atunci. Mi se paru o vesnicie drumul pana acasa. Afara era ger, era zapada, era iarna si noaptea punea stapanire peste sat. Cand am intrat in bucatarie babaia era in pat. Cateva vecine erau in acea incapere. M-am dus la ea fara sa zic nimic, atunci m-a strans in brate.Imi era frica de ceva, de ce era in pat? Ce cautau acele femei acolo? De ce bunica era atat de necajita? Si de ce bunicu era trist, pentru prima data il vedeam ca tacea. Bunica, mama babaiei mi-a zis sa o las in pace insa babaia a zis sa taca si sa ma duc langa ea in pat. Abia vorbea ...desi avea vorba linistita si calda ca pana acum ...avea durere in ochi, pe care abia ii inchidea si-i deschidea. Bunica a scos din rola placinta cu varza. Am inteles ca babaia ii ceruse. Mie nu-mi placea dar mi-a cerut babaia sa mananc cu ea. Era buna, foarte buna, si acum mai simt gustul ei si caldura acelei placinte in mana mea. Atunci am mancat pentru ultima data cu babaia si ultima data placinta cu varza. Se facuse 9 seara bunicu mi-a zis sa merg la culcare, sa dorm cu el ca bunica mai ramane cu acele femei si babaia. M-am uitat la babaia care a facut din cap sa ma duc, nu mai putea sa vorbeasca. M-a pupat pe frunte si mi-a mangaiat parul. In camera de alaturi ma pregateam sa ma bag in pat. Bunicu mi-a zis , cred ca o sa moara babai'ta in noaptea asta. L-am auzit pentru prima data cum s-a rugat cu voce tare. M-am pus si eu ca in fiecare seara in genunchi si am inceput sa ma rog. Atunci am plans pentru prima data in timp ce ma rugam. Apoi m-am bagat la spatele lu tataia (bunicu} si am adormit plangand si rugandu-ma. La 4 dimineata m-am trezit. Nu era nimeni langa mine. In camera de alaturi se auzeau voci. M-am ridicat din pat si m-am dus acolo. O vecina avea o lumanare aprinsa in mana si babaia "dormea". Nu stiam de ce tine lumanarea daca era becul aprins. S-a uitat la mine si mi-a zis:Stai linistita babai'ta a murit. M-am intors inapoi in camera....plangeam..............................................
Ce am simtit atunci si dupa mult timp incoace, chiar si acum ramane sa stiu doar eu.
Am crescut mare, bunica m-a invatat sa fac mancare, curat, sa spal, sa zugravesc. M-a invatat ce trebuie sa stie o femeie sa aiba o casa frumoasa. Babaia mi-a format caracterul bunica m-a invatat sa traiesc frumos.
La 14 ani am terminat generala si a trebuit sa ma mut la parinti la oras. Imi amintesc zilele inainte sa plec, sa ma mut. Ma duceam pe dealul din fata casei si pe cel din spatele casei , satul era intr-o vale mare...de aici si numele Valea Mare. Priveam si plangeam ...simteam cum o parte din mine ramane acolo, pe acele dealuri, prin acele flori si peisaje frumoase. Sufletul meu este inca acolo in acele vii mari pline de struguri prin acei copaci in care ma urcam cu drag , prin zarzarul din mijlocul viei, prin porumbul mare , nici la jumatatea lui nu ajungeam, in acea curte prin care la inceput ma alerga bunicu cu matura ca faceam din lut casute si masinuti si cand se usca lutul era tare de nu putea sa mature curtea, ca mai apoi sa ne alergam unul pe altul cu galeata cu apa sa ne udam , vara. Imi aduc aminte cu drag de visinul dintre case in care ma urcam sa ma ascund dupa ce faceam vreo boacana, de datile cand ii jucam farse bunicului. Bunicu a cantat in Fanfara de la Cozmesti si la "onoruri" lui Ceausescu, poate de asta este un om atat de elegant si placut la vorba. Acel sat ramane in mintea mea caci mi-a placut acolo. Eram inconjurata de muzica. Bunicu era cu fanfara, bunica cu muzica populara, eu cu 3SE. Poate de aia muzica canta toata ziua. Poate de aia mi-a placut sa traiesc acolo. Poate de asta a ramas pentru mine cel mai scump loc din lume. In acele zile admiram cu drag acele locuri la care nu stiam cand si cum o sa ma mai intorc si a trebuit sa plec.
Am ajuns la oras. Nu tu caldura, nu tu natura, nu tu verdeata si libertate. Totul era pietre. Nu mai erau oamenii aia care la bine si mai ales la greu erau langa mine. Stiam ca o sa-mi lipseasca acele alintaturi, acele mangaieri, acele cuvinte dulci, grija bunicilor pentru mine cand eram racita, o sa-mi lipseasca acele locuri. Stiam ca de atunci trebuie sa imi iau viata in maini si sa reusesc ceea ce vorbeam cu babaia pe la 5-7 ani. Stiam ca acea perioada frumoasa din viata s-a dus.
Am inceput liceul.Oameni noi, rai. Am inceput sa cunosc partea negativa a lumii. Acea parte de care babaia imi spunea inainte sa moara. Ma simteam singura, lipsita de protectie si afectiune. Dar dupa 1 an de zile eram mai puternica ca niciodata, devenisem cea ce dorea babaia . Acea fata care lupta pentru visele ei si nu se lasa intimidata de nimic. Acea fata care are incredere deplina in ea. Toti se mirau cum m-am schimbat asa. Parintii mei erau mandri cu mine si foarte multumiti de cum am evoluat. Dar in fiecare seara ma rugam la Dumnezeu, asa cum ma invatase babaia, in genunchi cu mainile stranse la piept si din suflet. Daca intr-o seara uitam sa fac asta, ma trezeam din vis si ma rugam.
Am avut si momente grele din punct de vedere emotional dar am avut putere, speranta si incredere si am trecut peste ele.
Am terminat liceul cu bine, nota mare la bacalaureat 9,55, medie mare si prietenia unor profesori extraordinari. Dirigintele , profesor de fizica, domnul Litra, (un om minunat in ciuda varstei sale tinere) imi spunea mereu ca eu sunt buna pentru politica sau ceva in care sa conving sa discut sa dezbat. Ceva in care comunicarea sa fie pe primul plan. Profesorul de filosofie Dorin Cozan m-a ajutat sa-mi dezvolt aceste abilitati prin diferite dezbateri si discutii legate de viata, mai bine zis mici filosofari din care am invatat sa am rabdare si sa fiu multumita cu ce e in jurul meu, sa accept omul asa cum e.
Imediat dupa bac am avut primul esec. Am vrut sa dau la Academia de Politie, visul tatalui meu. Invatasem si ma pregatisem mult, nu imi era frica. Insa s-a intamplat in asa fel incat mi-am sclintit piciorul si nu am luat.
Am inceput dintr-o prostie sa lucrez la Tv ca reporter. Deoarece a fost un concurs "Vocea de Aur" in care am fost remarcata de catre redactorul sef de la radioul cel mai ascultat din Vaslui pe atunci, Radio Unison, dupa cateva saptamani am ajuns si la radio. Radioul si tv-ul erau la acelasi trust de presa. M-am indragostit de radio.
Din toamna am inceput Facultatea de Economie si Administrare a Afacerilor la Cuza, Iasi. M-am mutat la iASI. In fiecare week-end veneam acasa sa fac emsiuni la radio . Am lucrat acolo si facut si radio +tv pana de Paste, urmatorul an.
Dupa asta am inceput sa lucrez la afiliatul Pro Fm din Vaslui, adica Smile fm. Acolo am invatat productia. Cateva poze:
Prima poza e facuta dimineata, la ora 7 cand plecam la radio:

Aici eram in emisie.


In productie.

Si cu butoanele.


In acea vara am cunoscut 3 fete. 2 din ele imi sunt si azi prietene. Paula si Roxana.



Insa prietena care la nevoie a fost aproape si este cel mai aproape de sufletul meu este Paula.





Prin toamna m-am hotarat sa plec la Bucuresti. Acolo ar fi trebuit sa ma astepte visul meu. Aveam multe promisiuni si eram pregatita de o alta viata, o alta lume, alti oameni.
O poza inainte de plecare, seara.


La Bucuresti am inceput a doua Facultate cea de Filosofie si Jurnalism. Aici am cunoscut raul din oameni. Acel rau de care de data asta ma avertizase proful de filosofie.
Toate promisiunile primite au fost incalcate si toate sperantele apropiate au disparut. Eram singura intr-o jungla de oameni. Oameni cu gandire murdara, oameni ce-si vanau prada chiar si prin tine. Insa am ramas tot eu, stiam sa zambesc curat :
Poze.





Cand veneam acasa ma simteam cel mai bine,acasa la parinti. II uitasem pe bunci, sau gaseam pretexe sa nu mai merg la ei.
Acasa era bine, ii aveam pe parinti, frate si sora mea si o aveam pe Paula.






De la Bucuresti incepe o alta poveste, o poveste despre care o sa vorbesc alta'data. Din acel moment s-au schimbat multe, m-am schimbat eu. Acum tind sa cred ca sunt multumita de cum sunt si ca 2009 imi implineste toate visele. Acum cred si sper insa Dumnezeu va decide.