arcusul arcului intors!

strainul ce traieste prin campul pierdut
a uitat verdeata verde a ochilor inlacrimati
ii este dor de oxigen si striga la mainile intoarse in trecut
trage semnalul portilor inchise uitate in pardisul visarii
si injunghie cu ganduri o rugaciune catre El sa-i dea un bob de aur in pumnii crapati de vreme
dar este infrant cu neputinte de izbanda.
peretii locuintei sale dure devine locul spovedaniei si al idealului de maine
e singur si isi ia pixul sa regrete nespusele cuvinte
atarna cesul de perete si vesnicia de inima sa inca neatinsa de raspuns omenesc
inchide ochii si stie ca fericirea neputinetei lumii se va intregi in etern.