Ancuta, un om minunat care nu mai este! :(

Imi este foarte greu sa scriu despre acest lucru, dar e mai usor decat a vorbi despre el ...:(:(:(:(
Acum ma trec amintiri dureroase, triste.
In clasa a 11 a murit un om, mai exact o fata de 17 ani, pe nume Ancuta Diana Penelea.
Era plina de viata si linistita, daca o priveai vedeai armonie si echilibru.
Era una din cele mai bune sportive ale orasului si mai ales a liceului. Anca facea de toate si le facea bine, in ale sportului si nu numai. Juca volei de vis, salteaua era nimic pentru ea si cand statea in cap, baietii spuneau " wow ce tare e Ancuta, face mai bine ca noi". Era o eleva buna si o colega pe care nu te puteai supara sau evita.
Asta pana intr-o zi cand in locul unde statea ea, in banca a 3-a era o lumanare. Cativa colegi priveau lumanarea cu lacrimi in ochi si incercau sa realizeze ce s-a intamplat. Ancuta era moarta.
Fata asta "minunata" era colega mea, statea in banca din fata mea.
Desi seara primisem un telefon de la o alta colega, Larisa: " Maria am sa te anunt ceva, Ancuta s-a omorat, s-a aruncat in fata trenului", nu am crezut, probabil e o gluma , am spus eu. "Adica, Ancuta s-a omorat, dar nu Ancuta , colega din fata mea,nu are cum, Larisa nu are ce face decat sa faca glume proaste "
Am dormit linistita, dimineata insa la scoala totul s-a spulberat. Era fata din fata mea, chiar ea, colega lui Alex, Ancuta. Ea era moarta, in locul ei ardea o lumanare.
A urmat o perioada foarte grea, toti eram socati, profesori si elevi.
Disperat s-a cautat o explicatie, de ce a facut asta? Nimeni nu a gasit nimic, decat ca parintii ei nu se prea intelegeau. Insa nu asta a fost motivul, adevaratul motiv pentru care a facut asta doar ea il stia.
Trupul ei a fost taiat in doua de tren. Plecati la gara, langa podul la care am pierdut un om minunat, o colega buna, langa lumanarile aprinse se mai gaseau mici bucatele de carne din corpul ei.
Inmormantarea ei a fost intalnirea liceului , profesori, elevi, lacrimi si durere.
Colega noastra, acea fata care alerga atat de frumos si adorai sa o vezi la sport, sa o ai colega in clasa, sa o privesti ca om ... acum era intr-o rochie alba de mireasa in sicriu, inconjurata de flori si mainile oamenilor ce au apreciat-o pentru ceea ce era.
Langa usa, profesorul de sport statea rezemat si plangea, aproape tipa, o iubea mult, era o eleva si o persoana foarte buna. Toti colegii ei eram distrusi nu puteam crede ce vedeam . Ancuta, cu acele zgaraieturi pe fata si cu corpul taiat in jumatate sub rochia de mireasa, cu cateva zile in urma , 3 mai exact a jucat volei cu noi in ora de sport, chiar si in pauza mare am ramas in sala sa ne bucuram de acel joc de echipa, iar la ore a facut caterinca cu noi.
Abia dupa ce tzarana a fost aruncata peste sicriul in care era corpul ei , am realizat ca Ancuta nu mai e.
Acel trist eveniment ne-a marcat pe toti din acea scoala. Clasa noastra a devenit unita si atunci am inteles ca sunt profesori minunati pe lumea asta. Alaturi de noi au plans si suferit proful de sport, Vasile Tanase, profesorul de stiinte sociale, Dorin Cozan si profesoara de economie, Munteanu Diana. Acesti oamani, fara sa vrem au devenit prietenii nostri, oameani in care avem incredere si pe care ii respectam foarte mult. Oameni minunati care pe langa umarul pe care ni l-au oferit au cerut acelasi lucru de la noi.
Acel eveniment ne-a indemnat sa scriem, sa tragem un semnal. Revista liceului unde "micii filosofi" in incercarile lor de a cunoaste viata , isi scriau si comentau ganduri, a devenit locul unde subtil am zis: hai sa mergem mai departe indiferent de ce se intampla!
Eram niste copii in clasa a 11, insa am realizat ca viata merita traita. E foarte trist si dureros cum am aflat asta, dar noi am aflat.. voi ganditi-va ...cat de usor e sa ridici mana si sa faci un semn, sau cat de usor e sa spui ceva celui de langa tine..."dincolo" nu stii ce e ... nu aruncati privilegiul de-a trai si invinge clipele grele.
Niciodata nu sunteti singuri ...va aveti pe voi si de multe ori sunt si altii langa voi....
Nu renuntati la viata, luptati pentru ea!

PS: Sper intr-o zi sa mai aprindem o lumanare la mormantul ei.

Si "poezia" " Simt ca traiesc" rezulta din ce am scris mai sus. [Asta pentru persoanele care o considera "opera unui "poet"", nu sunt poet, sunt un om care scriu sub ce forma cred eu, ceea ce simt sau pur si simplu ceea ce vreau. Daca asta e de hihait atunci sa hihaie , fiecare cu ce gandeste! Dar frumos e sa intrebi si sa spui daca e ceva gresit sau pur si simplu nu-ti convine, nu sa dai copy--paste si hihihi si hahaha, asta daca mai este bun simt. Sincer nu comentez si nu ma supar daca cineva ma critica, insa ma supar cand da in lucruri la care tin sau sunt urmari a ceva dureros.]
Poezia e ...
"Al vietii sens nu-l inteleg
Cum de traiesc si ce rost am
A lumii patimi sa le sterg …
Desi traiesc confuz, mai vreau
Sa mai traiesc o zi, chiar doua
Sa mai iubesc sa-mi fie drag
Sa ma trezesc in zori pe roua.
Sa simt al diminetii aer
Cum taie rasuflarea, crud,
sa mai traiesc o viata doar
eu tot n-as inceta sa rad.
Sunt pe pamant cu-n scop, mai sper
Sa duc la bun sfarsit un plan
Sa fiu o foalre care plange
Sub cerul amplu, auster.
Oricat de greu e al meu drum
Voi merge pana la sfarsit
Am sa incerc sa fiu imun
La trandafirul ne-nflorit...".etc...